Who is Moo?

Află singur! Ia loc şi hai să stăm de vorbă...

28.12.09

Ce mi-a adus Mos Craciun?

Publicat de Mihai Gherghe |

Ce mi-a adus Mos Craciun? Raspunsul e simplu! MULTI PRIETENI si un glob argintiu pe care scrie ASER.


17.12.09

18+2

Publicat de Mihai Gherghe |

Acum fix 20 de ani incepea revolutia. Nu, nu! Nu va ganditi la Ceausescu, mortii de la Timisoara si multimea din Piata Revolutiei. Acum fix 20 de ani incepea revolutia mea. Eu sunt Mihai si incerc sa fac lucruri frumoase. M-am nascut pe 17 Decembrie 1989 si de atunci tot ceea ce fac eu se numeste revolutie. De 20 de ani ma lupt cu mine pentru a fi mai bun. De 20 de ani ma lupt cu raul pentru a face bine. De 20 de ani amenint rutina cu schimbarea. De 20 de ani incerc sa vand cat mai bine conceptul de bine. In 20 de ani am facut multe...Stop! In 20 de ani nu am facut nimic. In 20 de ani nu am facut nimic de care oamenii sa isi aduca aminte. Am primit ieri pe mail niste poze cu gestul frumos facut de galeria Politehnicii Timisoara in memoria eroilor omorati
la revolutie. Scria mare pe un banner: "Eroii nu mor niciodata!". Chestia asta m-a pus pe ganduri Sunt un luptator si am propria mea revolutie. Foarte tare! Da? Nu chiar... Intr-o revolutie fara sfarsit orice luptator isi va gasi sfarsitul. Si totusi "Eroii nu mor niciodata!" Intrebarea care ma chinuie cel mai tare este: "Voi fi eu un erou in aceasta revolutie?" Habar nu am! Ce este un erou? Eroii nu sunt victime. Conform DEX "ERÓU = 1.Denumire dată de greci unor oameni deosebit de viteji, autori ai unor fapte mărețe. 2. Persoană vestită prin forța, vitejia și biruințele sale în războaie, în lupte; personalitate distinsă prin faptele sale mărețe. 3. Persoană deosebită prin calitățile sale morale și prin acțiunile sale mărețe; om care se distinge în mod special într-un anumit domeniu." Erou este cineva care a facut ceva pentru tine si de care iti amintesti cu admiratie. Voi fi eu asa ceva? Daca da, pentru cine? Cert este ca voi incerca sa fiu un erou in felul meu. Voi incerca sa fiu EnergicResponsabilOptimUmanist. Voi continua sa fac ce am facut si pana acum: sa fiu bun si sa fac bine. Voi continua sa fiu Mihai, tipul care face lucruri frumoase. Voi incerca sa fiu Mihai, cel care face oamenii sa planga de fericire. Nu stiu daca asta ma va face erou, dar cu siguranta va face erou in povestea mea pe oricine imi va zambi. Vrei sa fii eroul meu? Zambeste!

Presimt ca v-am ametit de tot cu povestea asta despre revolutie. Imi place sa vorbesc mult. Asa este. Asta sunt eu: Mihai, Mihaita, Moo, Misu, "hei tu!", "fratica"...adaptabil si totusi acelasi pentru toti. Desi am 20 de ani, "am schimbat prefixul", "ar trebui sa fiu mai serios si mai calculat", eu am ramas acelasi copil entuziast, visator si increzator ca la 18 ani. Astazi inainte de un curs stateam cu castile in urechi si cu telefonul in mana si ma uitam in playlist. Nu stiam ce sa aleg. Aveam in minte 2 melodii si nu stiam la care sa ma opresc. Prima este aceasta:


Voltaj - 20


A doua este aceasta:


Trupa Veche - Deci 20

Voi ce ati alege?

Eu pana la urma am ales-o urmatoarea:



Vama Veche - 18 ani

Sunt 2 intrebari pe care ti le adreseaza toata lumea cand este ziua ta. Prima este: "Cum te simti la x ani?". M-au intrebat si pe mine multi cum ma simt la 20 de ani? Contrar melodiei celor de la trupa veche, eu ma simt foarte bine. Dar nu pentru ca am 20 de ani ci pentru ca am cei mai de treaba oameni in jurul meu si imi fac din fiecare zi cea mai frumoasa zi. Acestia sunt prietenii si rudele mele. Sunt oamenii pe care ii vad in fiecare zi si in aceeasi masura cei pe care ii vad o data la cateva luni. O mare parte dintre acesti oameni am descoperit-o in ASER. Anul acesta mi-am petrecut si ziua de nume si ziua de nastere impreuna cu acesti oameni si am simtit ca sunt cel mai fericit om din lume. Si acum vine si a doua intrebare: "Ce iti doresti de ziua ta?". Mi-as dori sa am o masina mare, mare in care sa incapa toti oamenii buni din viata mea si sa ii iau pe toti cu mine intr-o calatorie fara sfarsit. Dar stai, masina asta chiar exista...Este sufletul meu.

Multumesc!

7.12.09

ASER Umanitar

Publicat de Mihai Gherghe |

ASER organizeaza un concert umanitar pentru a le face o bucurie de Craciun unor copii bolnavi de cancer si leucemie. Toti banii stransi din vanzarea biletelor si din donatii vor fi donati copiilor din sectia de oncologie Marie Curie, Bucuresti.

Concertul ASER Umanitar are loc pe 15 decembrie, incepand cu ora 19:00, in club Fabrica (str. 11 Iunie, nr. 50)! In deschidere atmosfera vesela va fi intretinuta de Tibi Neuronu` de la Showtime, care ne-a pregatit un super spectacol de Stand up Comedy!! Apoi vor canta PISTOL CU CAPSE si VITA DE VIE !!! Biletele costa 22 RON se pot procura de la standul nostru din ASE, Facultatea de Comert, etajul 1, de la echipele mobile ce vor veni prin mai multe facultati din Bucuresti (Poli, Arhitectura, Medicina s.a.) si bineinteles se vor gasi si la intrare in club Fabrica in ziua evenimentului.

Pentru mai multe detalii intrati pe http://www.aser.ro/aserumanitar/ si vizitati-ne la standul de la etajul 1 din Comert unde va asteptam cu mult entuziasm si cu o provocare pentru voi! Avem doua butoiase sigilate pline ochi cu bomboane al caror numar asteapta sa fie ghicit de voi. Cel care va ghici numarul exact al bomboanelor sau va fi cel mai aproape de adevar va castiga toate bomboanele si in plus va avea parte de un premiu surpriza din partea ASER. Curajosii care vor sa isi testeze intuitia vor trebui sa doneze cate un leu pentru fiecare incercare, bani care vor fi donati copiilor. Aveti dreptul la un numar nelimitat de incercari. Solutia se afla in cele doua butoiase care vor fi desigilate in mod public pe 14 decembrie. Castigatorul va fi anuntat telefonic sau prin e-mail!

Te asteptam la stand pana pe 14!
Pe 15 hai cu ASER in Fabrica sa ne distram si sa ii ajutam pe copii!

23.11.09

ASER: Start joc!

Publicat de Mihai Gherghe |

22.11.2009 e o zi memorabila pentru mine. Nu pentru ca nu am reusit sa votez, am stat in frig si mi-am facut 1000 de nervi...

22.11.2009 e ziua in care am intrat oficial in ASER. Aseara, dupa ce am ajuns inghetat si dezamagit la camin am verificat un mail, alt mail...si nimic nou. Apoi m-am gandit sa verific si pe http://www.aser.ro/ si surprizaaaaa, erau afisate rezultatele finale. Cand am vazut ca eram si eu pe lista am uitat de toate supararile, frustrarile si dezamagirile legate de alegeri si seara mea a fost mult mai frumoasa.

Poate o sa para cea mai ipocrita chestie pe care am spus-o vreodata, dar este extrem de adevarata. Lucrul pe care mi l-am dorit cel mai mult, in toata viata mea, a fost sa intru in ASER. Chiar sunt foarte serios cand spun ca este singurul lucru care a reusit sa ma motiveze atat de mult incat as fi facut orice pentru el. Si chiar imi era foarte greu sa gasesc ceva care sa ma motiveze...pana acum cateva saptameni.

Cred ca dorinta de a intra in ASER intrece toate masinutele pe care mi le-am dorit cand eram mic, toate dorintele mele de a lua bacul la matematica macar cu 5 ( la care pana la urma am luat mai mult de 5), toate dorintele mele de a intra la regie de film (la care intr-un final nu am mai dat), iar despre ASE nu se pune problema... Sa fiu sincer nu mi-am dorit atat de mult sa intru la ASE. Mi s-a parut interesant si nu am gasit alta varianta mai buna. :) Dar acum ma bucur ca am intrat la ASE, pentru ca daca nu as fi intrat aici, probabil ca nu as fi avut ocazia sa intru in ASER si as fi avut foarte multe de pierdut.

Cea mai mare reusita a mea de pana acum este ca am intrat in ASER. De ce? Pentru ca dincolo de toate testele standardizate, premiile, diplomele sau aprecierile pe care le-am luat sau as fi putut sa le iau in alte imprejurari, in ASER am reusit in cateva saptamani sa castig ceva extrem de important pentru mine. Mai important decat orice altceva. Am reusit sa castig increderea a cateva zeci de oameni, aratandu-le partea mea umana, cu toate chestiile bune pe care stiu sa le fac si cu toate slabiciunile si partile mele proaste, deopotriva. Increderea si prietenia lor ma motiveaza mult mai mult, imi transmit mult mai mult opimism si imi dau mult mai multa satisfactie decat orice alta reusita pe plan educational sau profesional.

Sa intri la ASE=un fleac. Sa ai un job intr-o multinationala(ceea ce eu nu vreau)=un pic mai dificil, dar daca termini ASE-ul, esti istet si ai relatii se rezolva. Sa castigi increderea a 40 de aseristi = de nepretuit.

In mod sigur unora o sa li se para foarte tras de par ce am spus eu aici. Dar nu-mi pasa...Eu am spus adevarul... Asta simt si asta spun. Pentru prima oara in viata mea sunt si eu fericit si multumit ca s-a intamplat ceva ce pentru mine era mai important decat orice altceva. Si e un sentiment unic....

Ma bucur ca acesti oameni cred in mine si cred ca impreuna putem face lucruri bune si le multumesc pentru asta! O sa urmeze o perioada foarte frumoasa pentru mine si sper sa fiu capabil sa le rasplatesc increderea prin ceea ce voi face alaturi de ei.



Si ca sa fac o legatura cu ceea ce am postat aseara stand la coada la vot si visand la o schimbare, va spun ca eu unul chiar cred ca societatea civila din Romania si in special ONG-urile studentesti au puterea de a schimba ceva, pentru ca dincolo de toate lucrurile murdare din politica, dincolo de toate parerile intelectualilor care raman doar la stadiul de simple comentarii (demne de apreciat, dar tot comentarii raman), dincolo de toate nemultumirile romanilor (demne de luat in seama, dar tot vorbe in vant raman), dincolo de toate acestea, ONGS-urile chiar actioneaza, se implica activ, incearca sa schimbe ceva si sa aduca o imbunatatire si conform rezultatelor, chiar reusesc.

Ma bucur ca pot pune si eu umarul la aceasta schimbare.

Multumesc!

22.11.09

Alegerile, privite din strada

Publicat de Mihai Gherghe |

Buna seara dragii mei. Va scriu de pe telefon, stand la o coada de cateva sute de persoane sub reflectoarele celor de la realitatea. Cu totii asteptam de cateva ore sa votam si presimt ca intr-o ora cat mai este pana se inchid sectiile nu vom ajunge nici jumatate din noi la urne. Si ma intreb daca merita sa mai stau si eu. Nici nu sunt convins ca daca votez cu cineva anume si o sa iasa el, o sa se ridice la inaltimea asteptarilor mele.
Iar au dat realistii drumul la camera. E aiurea sa se planga toti ca sunt prezente mici de sub 40% cand lumea vrea sa voteze si din cauza organizarii nu mai ajunge la urne.
Chiar merita baietii astia atat deranj si efort din partea oamenilor care in loc sa faca altceva stau in frig duminica seara la o coada interminabila?
Nu-mi place deloc situatia asta. Imi aduc aminte de un eveniment de zilele trecute care ma face sa fiu si mai convins ca nu merita sa stau aici. Joi dimineata mergand spre facultate,in fata institutului francez vad un om care zacea mort, pe trotuar fix sub un panou din care zambea ironic un nene sub care scria „x” presedinte. Cand a venit SMURD-ul si a constatat ca nu mai rasufla m-a trecut un fior, ma simteam revoltat, imi venea sa plang. Imagine dezolanta. Asta e tara in care traiesc. Nu imi place, dar e a mea si o iubesc. Schimbarea ar trebui sa vina din partea cuiva, dar a cui? Decat sa ne punem sperantele in ei, mai bine incepem cu noi.
Aproape ca a inceput o mica revolta in jurul meu. Oamenii tipa. Si-au pierdut rabdarea. Politistii care sunt in numar de 40 spre deosebire de cei doar 4 membrii ai comisiei si cele doar 2 stampile de vot, tipa si ei si incearca sa ne convinga foarte subtil sa plecam ca nu are rost sa mai asteptam. Un tanar cu alura de intelectual tipa sa plecam acasa ca e imposibil sa ajungem sa votam intr-o ora. Altul striga„ incompetentilor!”. Toata lumea incepe sa huiduie. Politia ne spune sa ne calmam si incearca sa se detaseze de situatie spunand ca nu e vina lor.
Mi-au inghetat degetele. Si ma dor ochii de la reflectoare. Dar nu plec. Nu pleaca nimeni. E mai mult un protest. Chiar sunt curios ce o sa se intample la ora 21. Cineva din spate striga ca vrea o schimbare in Romania. Ok! Hai s-o schimbam!
E interesant sa stai la coada si sa asculti parerile oamenilor. Toata lumea e nemultumita dar toti sunt pasivi. Daca vreti schimbare, fiti activi! Implicati-va!
Cativa tineri incearca sa forteze barierele umane de la usa. Imediat sar jandarmii. Cineva striga „Lasati-i sa intre! E dreptul lor la vot.” Tipa de la realitatea s-a inghesuit si ea pe scari incercand sa ia pulsul nemultumitilor chiar din mijlocul lor. Camerele sunt toate atintite pe noi de parca am fi cine stie ce specimene.
E frig. Cred ca sunt vreo 5 grade. Toata lumea tremura. Cativa tineri se tin in brate? De ce nu vine nenea care ne zambea ironic din panou sa ne tina in brate? De ce nu l-a tinut si pe mort in brate? Ei au nevoie de votul tau, dar cand tu ai nevoie de ei se fac ca ploua. Cel care te ajuta e tot omul simplu, aproapele tau.
O situatie comica este ca 2 tineri in spatele meu joaca friptelea. Cred ca deja ne-am fript cu totii destul.
Incepe sa ma deranjeze din ce in ce mai tare reflectorul celor de la realitatea. Nu e luminita de la capatul tunelului. Nici flacara reinvierii. E lumanarea care arde pentru democratia care se stinge. In fata mea e un grup de tineri format din doua fete si mai multi baieti. Baietii s-au plictisit si incearca sa le convinga pe fete sa plece cu totii. Una din ele este de acord. Cealalta insa este foarte hotarata si le spune ca nu vrea sa plece de aici. Vrea sa voteze, chiar daca nu va schimba foarte mult rezultatele. Spune ca si votul ei conteaza acolo, 0,0000001%, dar conteaza. Schimbarea incepe cu ea, cu mine, cu voi, cu noi...Ma bucur sa vad in jurul meu tineri responsabili care stiu ca scnhimbarea incepe cu ei. Ma bucur sa vad tineri si oameni in varsta deopotriva strigand ca vor sa voteze.
Mai am 10 metrii pana la usa si 0% baterie. Se incing spiritele rau de tot aici.
To be continued...

Rezultat final: NU AM VOTAT! La 9 si 10 a ieist tanti presedinta de comisie si ne-a trimis acasa. Toti au inceput sa strige "Rusine!"; Realitatea a sarit cu camerele pe noi...si asta a fost cronica zileI de azi. Mai multe sperante in turul 2...sau la viitoarele alegeri pentru ca daca nu am fost lasat sa votez din turul 1 si cel pe care voiam sa il votez nu a ajuns in turul 2, nu are rost sa merg sa imi mai pierd timpul ca sa votez un om in care nu cred. Punct.
Si la celelalte sectii de votare speciale Bucuresti si din restul tarii a fost aceeasi situatie. Cred ca au fost cateva sute de mii de studenti (pentru ca in special studentii care invata in alte orase decat cele natale au mers sa voteze la aceste sectii) nu au reusit sa voteze desi au mers la sectiile de votare si au asteptat ore intregi la coada. Acesti studenti cred in schimbare si vor o schimbare. Vocile lor trebuie sa fie auzite. Ascultati-le si voi!

In final nu va urez sa traiti bine ci doar sa nu traiti ce am trait eu!

9.11.09

ASER, living the dream

Publicat de Mihai Gherghe |

Hey! Este a doua oara cand scriu aceasta postare de la zero pentru ca prima data a cazut netul fix in momentul in care voiam sa apas pe butonul "Publicati" si nu stiu de ce nu a ramas nimic salvat. Cum eram deja obisnuit sa fac acelasi lucru de doua ori ( am patit la fel cu aproape toate filmele si proiectele la care am lucrat), am inceput sa scriu totul de la inceput si sa fac o reproducere cat mai fidela a ceea e gandisem prima data. Daca am uitat ceva, imi pare rau; daca am mai adaugat ceva nou, cu atat mai bine. Pana la urma a iesit ceea ce va las pe voi sa vedeti de aici in jos.

O sa il plagiez pe Antoine de Saint Exupery, prin intermediul Cristinei la al carei status am vazut de curand aceste cuvinte care mi se potrivesc foarte bine si mie:

"Nu prea stiu de ce-ti scriu. Simt ca am mare nevoie de o prietenie careia sa-i incredintez nimicurile ce mi se intampla. Poate ca-mi scriu chiar mie..."

A trecut doar o saptamana de cand sunt boboken ASER, dar ma simt de parca ASER-ul ar fi facut parte din viata mea dintotdeauna. Am cunoscut aproximativ 120 de oameni interesanti, zambitori, prietenosi si cu multe idei bune. A fost o saptamana plina de evenimente, prezentari, traininguri, intalniri, distractie. Tot ce s-a intamplat in ultima saptamana mi-a adus un plus de optimism si citind blogul lui Vlad m-am bucurat sa aflu ca si noi recrutii am adus un plus de optimism membrilor vechi. Ma bucura faptul ca au incredere in noi si ca mereu ne incurajeaza. O sa o citez pe Renata care mereu ne ureaza sa fim "optimi"; sper sa fim cu totii "optim de optimisti"!


Ca sa nu credeti ca va mint, o sa va fac un scurt rezumat al saptamanii care tocmai a trecut (+weekend-ul trecut)

Vineri, 30.10.2009, a avut loc prezentarea ASER, in Orange Concept Store. La prezentare stateam intr-un coltisor si priveam fascinat oamenii care urcau pe rand pe scena sa ne impartaseasca o parte din experientele traite de ei in ASER. Si cum stateam eu acolo, in coltisorul meu, inconjurat de atat de multi oameni extraordinari, imi puneam in gand o multime de intreabri: "Oare sunt destul de bun sa fac si eu toate astea? Oare o sa cresc si eu asa, ca eroii din povesti, intr-un an cat altii in zece? Oare o sa ma ridic si eu la inaltimea acestor oameni care imi spun ca in urma cu un an erau la fel ca mine, iar acum imi vorbesc cu atata incredere la microfon, de pe o scena, intr-o locatie unde pana acum am mai avut ocazia sa ascult vorbind doar nume mari precum Cristian Mungiu, Nae Caranfil, Corneliu Porumboiu, Dragos Bucurenci s.a.?" Pana la urma am gasit singur raspunsuri la toate aceste intrebari; de fapt este unul singur, pe care il stiam de la inceput: "ASER te sustine!", pentru ca ASER este o mare familie. Acesta este si motivul pentru care mi-am dorit atat de mult sa intru in ASER. Aveam nevoie de sustinere, de incredere, de prieteni, de un loc unde sa fiu eu, de un loc unde sa imi exprim liber si sa imi fie ascultate ideile. Si am gasit acest loc in ASER.

"Prietenii cei mai buni sunt cei care scot tot ce e mai bun din tine!". Aceste cuvinte au fost scrise fix acum un an, nici macar o zi in plus sau in minus (09.11.2008), de Larisa care la acea data trecea si ea exact prin ce trec eu acum. M-am regasit in cuvintele ei si mi-am dat seama ca se refera cu siguranta la prietenii din ASER, care si anul acesta incearca sa scoata tot ce este mai bun din noi.

Sambata, 31.10.2009, a avut loc un training, tot in OCS, la care nu am putut sa ajung. Mi-a parut foarte rau atunci. Parca pierdusem ceva din mine. Stiam ca aceasta perioada este "unica si irepetabila" si as fi vrut sa nu pierd nimic din ceea ce inseamna ASER. Apoi, la gandul ca vor mai fi si alte sute de evenimente cel putin la fel de intresante la care voi participa, m-am mai linistit.

Duminica, 01.11.2009, ASER a organizat cea mai tare petrecere de halloween in club Fuchsia, o locatie foarte faina cu doua acvarii imense. Pentru ca nu am fost destul de harnic incat sa imi gasesc o masca, Raluca a fost draguta si m-a pictat pe fata. Initial trebuia sa seman cu un panda, dar pana la urma aduceam mai mult cu un "schelet umblator". Partea interesanta a fost ca am plecat asa spre camin si de la Piata Romana, unde m-a lasat Bogdan, pana acasa am speriat cativa oameni. Plus ca portarul nu m-a recunoscut din prima si nu voia sa imi mai deschida.

Marti, 03.11.2009, am inceput sa ne distram muncind sau sa muncim distrandu-ne pentru primul task, care suna cam asa:“Socheaza-ne cu... produsul/serviciul..”Alaturi de echipa ta si cu ajutorul mentorilor, veti prezenta un produs sau un serviciu real, dar caruia ii le veti da alta intrebuintare decat cea traditionala, motivand alegerea facuta si necesitatea lui. Prezentarea poate fi facuta sub ce forma doriti. Va trebui sa va incadrati in 10 minute." Ne-am intalnit la o cafea si am reusit sa ne punem chiar foarte repede de acord in privinta ideii de baza a proiectului. Ma bucur ca ideea mea a fost pe placul colegilor de echipa, ca au decis sa o punem in aplicare, ca au venit si ei cu completari, ca fiecare a contribuit cu ce a putut la realizarea proiectului, ca toti am pus foarte mult suflet si ca am lucrat foarte bine in echipa.

Joi,05.11.2009, seara ne-am intalnit in Comert si am realizat partea logistica a proiectului nostru. Mi s-a parut foarte tare faptul ca am ramas in ASE pana aproape de ora 23, ca era peste tot intuneric, iar noi mergeam prin bezna pe pasarela dintre Comert si Cibernetica, tragand un telefon-valiza dupa noi si ca am speriat paznicul din Cibe care a urcat ingrijorat cu lanterna aprinsa pana la etajul 1 sa vada ce se petrece.

Vineri,06.11.2009, la pranz ne-am intalnit la subsol in Cibe ca sa repetam partea "dramatica" a proiectului nostru. La repetitii ne iesea destul de bine, dar era totul un pic monoton, iar noi eram lipsiti de entuziasm. Dupa amiaza a avut loc prezentarea proiectelor. Aici am reusit sa ne mobilizam, ne-am auto-entuziasmat, am improvizat foarte mult si a iesit super bine. Ma bucur ca ideea noastra li s-a parut amuzanta si celorlalti. Toate ideile au fost amuzante, au avut ceva iesit din comun si majoritatea echipelor au ales ca modalitate de prezentare o sceneta comica, motiv pentru care am luat cu totii o portie buna de ras.

Am pus aici o mica parte din prezentarea noastra, ca sa va amuzati si voi.
Dupa prezentarea proiectelor, ASER-ul a ASE(R)diat KFC-ul. Mai mult de jumatate din cati am fost la prezentare (asta insemnand in jur de 40), am mers la KFC unde am ocupat aproape toate locurile. Dupa ce ne-am luat atat portia de ras cat si portia de pui, o parte din noi am fost la teatru, la Odeon. Am vazut "Moartea lui Danton", o piesa despre revolutia franceza care dupa ce ca era destul de psiho-filosofica (deci destul de greu de inteles), a mai fost si in maghiara si a trebuit sa fiu mai atent la subtitrare decat la jocul actorilor. Eram mandru ca intelegeam si eu ceva: "Szeretlek, Danton!" (Te iubesc, Danton). In orice caz mi-a parut bine ca am vazut piesa. Regia si jocul actorilor au fost la inaltime. Dupa teatru, ne-am imputinat si mai tare si am mers in cateva cluburi prin centrul vechi. In seara aia am invatat ceva de la Mara. M-a invatat ca indiferent daca vorbesti cu primul ministru, cu printul nu stiu care, cu Gabi Firea sau cu directorul unei multinationale, nu trebuie sa te simti deloc inferior lor doar pentru ca tu esti student, iar ei au o pozitie mai inalta decat tine. Trebuie sa ii tratezi cu respect, dar in acelasi timp sa iti impui punctul de vedere si sa obtii ceea ce vrei de la ei. Plecat de vineri de la 9 de la camin, am ajuns inapoi abia sambata dimineata pe la 4. Exact ce mi-am dorit: sa fiu activ, sa am mereu ceva de facut, sa nu stau niciodata degeaba. Stilul asta de viata, mereu pe fuga incepe sa devina chiar placut atunci cand iti place ceea ce faci.

Sambata, 07.11.2009, a avut loc un al doilea training in OCS, sustinut de Paul Olteanu, Fundraising and Marketing Manager la Mai Mult Verde. A fost un training pe teme de comunicare si PR, dar pe langa notiunile de comunicare am invatat si alte lucruri extrem de folositoare. Am invatat cum functioneaza un ONG din punct de vedere al organizarii, care este rolul fiecarui departament, care este rolul board-ului, cum decurge o sedinta intr-un departament, o prezentare de proiect in fata board-ului, o sedinta in cadrul board-ului, cum se iau deciziile, cum decurge o intalnire intre board o persoana importanta de la care trebuie sa obtina finantare etc.

Duminica, 08.11.2009, a fost ziua mea de nume si m-am bucurat ca am putut sa o petrec alaturi de oamenii din ASER, la karaoke in Coyote. A fost un fel de veni,vidi,vici: am cantat, am dansat, ne-am distrat.

Pentru saptamana aceasta avem un nou task: o campanie de CSR pentru BRD. Abia astept sa vad ce o sa iasa.

Concluzia dupa o saptamana de ASER intensiv:
ASER ruleaza!

Multumesc!

Hey! Ultima data cand am scris eram in tren. Si nu eram nici student. Eram un pic confuz, poate un pic mai mult decat acum sau poate era o altfel de confuzie. A trecut o luna de atunci si s-au schimbat multe lucruri intre timp. Am descoperit ca viata de student poate sa fie super, dar super aiurea daca plutesti in deriva fara curaj, fara initiativa, fara perspective si mai ales fara prieteni. Viata de student e a naibii de urata daca tot programul tau se transforma intr-o rutina dezorganizata iar tu te transformi intr-un robotel. Asta am patit eu in primele saptamani de studentie in Bucuresti. Nu conosteam pe nimeni, nu stiam de ce oameni ma pot apropia si fata de cine imi pot deschide sufletul. Existau multe tentatii. Imi pierdeam noptile aiurea, fara un scop anume citind bloguri, incercand sa termin cateva scenarii incepute in liceu, visand la stelele mele pe care le vedeam in fiecare noapte de pe balconul din Galati si care aici nu se mai vad, privind diabeticii din saloanele spitalului de vis a vis de camin si lasandu-ma privit de ei, petrecand cu ceilalti oameni din camin ... Apoi a doua zi plecam dimineata devreme la cursuri, alergam de colo colo, prin toate colturile Bucurestiului si ma intorceam abia seara cand trebuia sa incep sa scriu proiectul pentru seminarul de a 2-a zi care imi ocupa si a doua noapte de nesomn, apoi dimineata iar eram prezent la cursuri cu ochii impaienjeniti de somn, iar nu intelegeam nimic si dupa iar trebuia sa alerg intre secretariat - Belvedere - Moxa - banca - OCS . Cand ajungeam in sfarsit la camin, dormeam o noapte si-o zi si o luam de la capat. Chiar ca am devenit un robotel. Si toate astea doar din dorinta de a face totul sa fie perfect, de a le face bine celorlalti, de a primi macar o urma de multumire sau de apreciere. Rau am mai ajuns. Am cedat de multe ori, dar am tinut-o numai pentru mine. Simteam nevoia sa vorbesc cu cineva, sa plang pe umarul cuiva si nu aveam pe umarul cui. Am vrut de nenumarate ori sa scriu chestii triste despre ce simteam in momentele in care eram suparat, dar ramasita de otimism de pe fundul sufletului meu ma facea mereu sa ma razgandesc. Parca era o voce interioara care imi spunea " Haide ma' omule, chestiile astea vor ramane aici poate pe vecie. Chiar vrei sa ti le amintesti de fiecare data cand le revezi? Chiar vrei sa citeasca si altii cat de trist esti tu? Aici ar trebui sa vorbesti doar despre lucrurile frumoase care ti se intampla si de care vrei sa iti amintesti." Asa ca m-am gandit sa spun stop. Trebuie sa fac un pic de ordine in viata mea. Si lucrurie au inceput sa se schimbe; in bine. Pentru inceput o sa scriu lucrurile frumoase care mi s-au intamplat in ultimul timp.

Din fericire incep sa invat ca viata de student poate fi si altfel. Poate fi extrem de frumoasa, de palpitanta, de emotionanta, de educativa, de activa , de prietenoasa ... de ASERista. Asa cum imi propusesem cu muuuult timp inainte de a incepe studentia, m-am inscris in ASER, asociatia mea de suflet care m-a cucerit de la primele cuvinte ale membrilor pe care le-am citit pe site. Toti povesteau atat de frumos ce inseamna pentru ei ASER si ce experiente au trait in ASER.
Ce este ASER? Asociatia Studentilor Economisti din Romania (http://www.aser.ro/). Ce face ASER? Lucruri bune (vedeti pe site). Ce reprezinta pentru mine ASER? Un grup maaare de prieteni care fac lucruri bune impreuna.
Am trecut de 2 selectii (interviul de grup si interviul individual) si acum sunt in perioada de proba. Ma bucur ca au avut incredere in mine si ca m-au sprijinit. Cred ca m-au ajutat sa imi demonstrez mie ca asa robotel ametit si adormit cum eram, era ceva de capul meu, totusi. Eram tentat sa spun ca imi doresc pe cat posibil sa nu gresesc, dar m-am razgandit. Imi doresc sa nu ii dezamagesc. Greselile cu siguranta ca vor exista, dar sigur imi vor fi iertate pentru ca nu sunt decat un boboken mic si nestiutor care abia invata mersul pe ASERicleta, mai cade, dar cu ajutorul celorlalti reuseste sa se ridice.
Ceilalti bobokeni sunt cel putin la fel de entuziasti ca mine. Am incercat sa ii cunosc pe cativa dintre ei si abia astept ca in urmatoarele saptamani sa ne cunoastem cu totii, din ce in ce mai bine, sa ne imprietenim si sa devenim acel grup maaare de prieteni care fac lucruri bune impreuna.
Multumesc ASER!

Chiar daca mai e o luna si o sa imi inceapa varsta cu 2 in loc de 1, chiar daca nu mai am 18 ani, imi amintesc de versurile celor de la Vama:
"Visele mele se implinesc cat bat din palme sau cat clipesc..."
Unde?
In ASER, desigur!

Cu toate ca scopul acestui cantec este cu totul altul, cred ca mesajul se potriveste cel mai bine cu spiritul ASER, mai ales cand vine vorba de Changemakers.

30.9.09

Viata mea...un film care se trage cu 10 000 de fps

Publicat de Mihai Gherghe |

Sunt in tren. In ce fel ciudat ma simt. Sunt doar eu, trenul si 1000 de ganduri. Azi e ziua cea mare. Ziua in care prepelitul cel mic paraseste cuibul. Asa i-a fost dat sa rataceasca de colo colo in cautarea binelui pentru el si pentru ceillalti. Viata l-a luat putin prin surprindere; tot felul de evenimente neasteptate. Parca ieri era copilul care visa la ce va face cand va fi mare. Si iata ca acum e mare. Cum se poate una ca asta? Cand a trecut tot timpul acesta? Eu unde am fost? Viata mea e un film care se trage cu 10 000 de fps. Este oare o viteza mult prea mare pentru mine? O pot duce? Se va rupe oare banda de celuloid sau va rezista? Imi va fi dor de el. De copilul din mine. Imi voi intoarce mereu gahdul catre el atunci cand voi simti ca viata ma depaseste, iar el imi va reda zambetul, speranta, curajul. Asa era pustiul pe care il stiam. Murim in fiecare zi cate putin. Azi nu numai ca va fi ultima zi inaintea studentiei mele, dar va fi ultima a 30-a zi din a 9-a luna din 2009, zi pe care nu voi mai avea ocazia sa o traiesc niciodata. Voi incerca sa fac in asa fel ca inainte sa mor si sa renasc in acelasi timp la fiecare miez de noapte, sa traiesc. Nici in trecut si nici in viitor. In punctul zero.
Acum o saptamana am fost la un workshop unde au vorbit mai multi oameni care si-au implinit visul. Am cunoscut muli oameni buni acolo. Am cunoscut oameni care ma inspira. Si mi-am facut prieteni. Am invatat multe de la George Ivascu. Mi-a dat curaj. Sa traiesc fiecare clipa, sa tratez totul cu umor, sa merg mai departe. Mi-am dat seama de un lucru. Ca esti mai bun atunci cand ai oameni buni langa tine si ca te transformi involuntar intr-un om mai rau atunci cand esti inconjurat de oameni rai. Daca vrei sa ramai un om bun trebuie sa aduni prin ceea ce faci cat mai multi oameni buni in jurul tau. Si cum nu vei putea niciodata sa scapi de cei rai, va trebui ca prin atitudinea ta sa ii schimbi, sa ii faci si pe ei sa fie buni. Ma numar printyre oamenii care cred in puterea exemplului personal. Am invatat sa imi respect deciziile, sa imi asum responsabilitatea pentru ele si sa am curajul sa merg pana la capat. Am invatat ca daca ai inceput sa traversezi strada in fuga printr-un loc nemarcat, sub nicio forma sa nu te mai intorci inapoi pentru ca te va calca cel putin o masina.
De curand m-a intrebat cineva ce-mi doresc de la viata. Am o lista lunga de vise si dorinte. Multe din ele sunt legate de oameni si de fericirea lor. Si mai multe sunt legate de film. Cred ca as putea sa rezum totul intr-o singura idee pentru care probabil ma vor critica multi cineasti. Imi doresc ca la un moment dat sa gasesc pe un site de torente si un film semnat de mine: „Filmul meu—by Moo – DVD RIP”, un film pe care sa doreasca sa il vada toata lumea, un film care sa fie la indemana tuturor, un film care sa le aduca celor care il vizioneaza o emotie, o bucurie, un zambet, o lacrima de fericire. De ce imi doresc ca filmul meu sa fie piratat? De ce nu? Este cea mai buna dovada ca cineva este interesat de el. Un film prost nu va fi piratat niciodata.
Ce repede a trecut timpul. Mai scurt imi pare drumul, acum la dus de-acasa…De maine incepe un nou capitol in viata mea. Voi fi student. Ma despart de vechii prieteni, de colegii de liceu, de familie, de camera mea, de florile din balcon, de faleza, de Dunare, de cerul violet, de Bubu, de Golf-ul unde chiuleam, de gara unde mancam covrigi, de verdeata de la LMK, de strazile prafuite si slab luminate, de stelutele pe care le priveam de la balcon de fiecare data cand ma prindeau zorile treaz(si ma prindeau destul de des, spre nemultumirea alor mei). Imi va fi dor de tot ce a insemnat si va insemna pentru totdeauna o parte din mine. Nu stiu ce imi va rezerva viitorul, ce colegi voi avea, ce profesori, ce prieteni. Dar stiu ceva sigur. Doamne Doamne are un plan maret cu mine. De asta am avut de atatea ori noroc. De asta am ajuns aici. Altfel m-ar fi lasat in voia sortii. De unde stiu ca exista? Acolo unde exista un decor si personaje, cu siguranta exista si un regizor.(Oana Pelea) Sper sa trec cu bine de primul an, sa obtin o bursa Erasmus la Paris, sa gasesc in sfarsit acea poveste extraordinara care sa merite sa fie pusa in scena de un viitor student la regie, sa fac si sa vad cat mai multe filme, sa fiu inconjurat de cat mai multi oameni buni, sa fiu acceptat in ASER si sa reusesc sa fac cat mai multe lucruri bune impreuna cu cei de acolo. Sper sa fie bine! Cam asta e tot.
O viata frumoasa, implinirea viselor si multa bafta tuturor!

25.8.09

Campanie anti fumat

Publicat de Mihai Gherghe |

A patra mea incercare de a face un film, prin clasa a 11-a pentru un proiect de liceu despre efectele tutunului.

25.8.09

Campanie anti violenta

Publicat de Mihai Gherghe |

A treia mea incercare de a face un film, prin clasa a 11-a pentru un proiect de liceu despre efectele violentei in scoli.

25.8.09

Campanie - Alimentatie sanatoasa

Publicat de Mihai Gherghe |

A doua mea incercare de a face un film, prin clasa a 11-a pentru un proiect de liceu despre alimentatia sanatoasa si nesanatoasa.


25.8.09

Sarbatoarea vietii se tine in fiecare zi in Romania

Publicat de Mihai Gherghe |

Prima mea incercare de a face un film, prin clasa a 10-a pentru un proiect de liceu despre imaginea Romaniei in Europa.

25.8.09

Din amintiri si versuri vechi...(part 2)

Publicat de Mihai Gherghe |

Stau singur pe o banca in gara,
Am asteptat atat de mult sa fie vara.
Vad pe peron cum oameni infloresc.
Eu nu-i cunosc, dar totusi ii iubesc
Pe toti si mi-as dori sa fie ferciti.
Pe-un felinar pe care umbrele l-au stins
Tresar doi porumbei cam adormiti.
E 12 si peronul e pustiu.
Se-aude un zgomot ca de plans.
E trenul de Brasov pe care-l stiu.
Pleaca si el incet, se duce
In brate cu triajul sa se culce.
Acum e bezna, dar totusi e lumina.
Mi-e frig, tremur si mi-e frica
Se-aude un scartait, vagoanele suspina
Si din vazduh apari mirifica
Doar tu, a noptii mandra fiica.

24.8.09

Din amintiri si versuri vechi ...(part 1)

Publicat de Mihai Gherghe |

Cand o sa fii prea ocupat
Cu nimicurile tale
Sa stii ca nevisarea e pacat,
Sa-ti amintesti cum
Stralucea azi Soarele
Si tot nimicul se va face scrum
Si tu vei fi un nor de fum
Si vei pluti usor spre casa
Acolo unde Soarele straluce si iarba verde-i deasa,
Acolo unde oameni simpli isi pasc oile,
Acolo unde nimeni nu-ti opreste voile,
Sa stai cu muntii in campie,
Sa te sarute Dumnezeu,
Sa uiti de tine si de tot ce-i rau,
Sa scoti un pix si o hartie,
S-asterni pe ea o poezie
Si sa-ti dai seama ca-asta-i raiul tau.

Iasi, 24.07.2007

27.7.09

trASEist prin Romania

Publicat de Mihai Gherghe |

S-au intamplat multe in ultimul timp.
Acum o saptamana am plecat la Bucuresti sa imi dau examenele.
Miercuri seara m-am intalnit in Gara de Nord cu Valentina, colega mea de liceu. Mergea la Cluj cu sora ei Paula si inca doua fete din LVA, Ioana si Patricia. Trebuiau sa schimbe trenul in Bucuresti si aveau de asteptat 2 ore, timp in care ne-am gandit sa bem un suc. Si cum gandisem deja prea mult pentru o singura zi, asa din senin mi s-a aprins mie beculetul sa merg si eu cu ele la Cluj. Nu mai erau bilete cu loc, asa ca mi-am luat unul fara loc (pentru un drum de 10 ore) si am plecat cu mainile in buzunare la Cluj. A fost fain si fara loc. Am stat de vorba, am stat aproape toata noaptea si m-am uitat la stele....Am cunoscut o basarabeanca draguta care se stabilise in Cluj. Era designer si facea bijuterii din cristale de murano. Am dezbatut cateva ore in sir cu ea problemele oamenilor de peste Prut. Am invatat de la Patricia toate orasele unde au avut Depeche Mode concerte. Ioana este si ea pasionata de regie si am vorbit cu ea despre facultate, despre filme. Mi-a placut noaptea aia. Dimineata am ajuns in Cluj cu ochii carpiti de somn si pana sa se deschida facultatile am hoinarit printr-un parc cu porumbei. Apoi am mers mai intai pe la ASE-ul clujean si dupa aceea la facultatea de Psihologie unde trebuiau sa se inscrie Ioana si Patricia. Cand am vazut ca nu cer actele la inscriere, cu aceeasi spontaneitate cu care m-am hotarat in gara sa merg si eu la Cluj, pe moment m-am hotarat sa dau la psihologie acolo. Si am dat.
Dupa toate astea am mers in club Insomnia (ca niste insomniaci ce eram), un club cu peretii pictati intr-un mod destul de ciudat si cu mobilier vechi. Din vorba in vorba am descoperit ca Ioana e de fapt fiica unei colege de a tatalui meu. Au colaborat la multe nave, a fost chiar si nasa unei nave pe care a avut-o taicamiu in grija. Inca o coincidenta in viata mea...
Pana seara am hoinarit prin Cluj. Am stat pe iarba, am fost la Iulius Mall, care sincer mi se pare mai fain decat mallurile bucurestene, ne-a "batut soarele in cap"...
Fetele au plecat fiecare in directiile lor, Targu Mures si Arieseni, iar eu am ramas seara in gara sa astept trenul de Bucuresti care cu toate ca venea foarte tarziu a mai avut si intarziere de o ora. Pe la 23 a ajuns si el in sfarsit. Intre timp aproape ca mi se inchideau ochii de somn pe bancile din sala de asteptare. Mi-am luat doua cafele, am mancat ceva, am fost la farmacie si mi-am luat un calciu si ma pusesem cat de cat pe picioare. Urcat in tren dau in compartiment peste o familie care mergea la Medias. Una din fete avea lap-top-ul cu ea si pana sa adormim am vazut un film. Dupa film, am inchis si eu ochii putin si brusc pune trenul (de fapt mecanicul) o frana si bagajul familiei (o valiza sau un valizoi de 30 de kg) care era asezat deasupra mea intr-un echilibru extrem de instabil imi cade in cap, imi face un cucui, imi perforeaza putin pielea fruntii si mi se scurge pe nas lasandu-mi un semn destul de urat. In momentul ala pot sa jur ca pentru cateva secunde am fost intr-o inconstienta lucida. Am simtit pe pielea mea exact acele lucruri pe care le simte un om care se afla pe pragul mortii si isi rememoreaza toata viata intr-o fractiune de secunda. Am fugit la toaleta sa ma sterg de sange pentru ca mi se prelingea pe nas, dar cand am vazut mesajul, am ramas secunde bune uitandu-ma fix la el si zambeam. Am uitat de orice durere. Nu eram neaparat fericit pentru ca intrasem. Zambeam pentru ca tocmai ma lovise o valiza si nu patisem aproape nimic. Mi-am dat seama cat de usor poti sa mori...chiar si dintr-o prostie, dintr-un accident. Daca muream in momentul ala nu mai conta nimic, nici ca am intrat la facultate, nici ca am reusit sa iau bacul, nici ca am facut cine stie ce chestie pe plan profesional...Nu conta nimic. Mi-am adus aminte de ce mi-a spus mama in dimineata in care am dat bacul la matematica. I-am spus din start ca exista sanse mari ca sa nu il iau din prima pentru ca nu mi-a placut deloc matematica si nu ma simteam pregatit. Ea mi-a spus ca "nu e nimic, nu incepe si nici nu se termina viata cu bacul la matematica. Pot sa o iau de 1000 de ori de la capat. Momentele cu adevarat importante in viata sunt cand te casatoresti, cand ti se naste un copil, cand esti cu prietenii, cu familia, cand esti fericit si simti ca traiesti, pentru ca sunt momente unice." Mi-am dat seama ca are dreptate. Daca muream in momentul ala eram fericit pentru ca fusesem la Cluj cu prietenele mele, pentru ca ma distrasem, pentru ca vazusem stelele, pentru ca traisem o experienta unica, pentru ca stiam ca ai mei si toti prietenii mei sunt fericiti. Prea putin conta ca intrasem la facultate. Intre timp una din fetele cu care eram in compartiment a venit sa vada ce se intampla cu mine. Adusese si rivanol, pansament, plasture...I-am spus ca sunt bine si ca nu am nevoie de toate astea, o sa ma sterg si o sa las rana sa se usuce; nu imi mai pun plasture.
Cand ne intorceam inapoi in compartiment, fata vede ca in compartimentul de langa noi e un baiat cu mana plina de sange. Isi taiase venele. Mai erau doi tipi cu el, dar dormeau si el fiind foarte calm si senin, nu a tipat deloc si nu i-a trezit. Fata, avand in mana deja pansamentul si rivanolul pregatite pentru mine, s-a repezit sa il ajute. Si el in continuare, foarte senin statea sa il bandajeze. L-a legat strans cu o fasa deasupra ranii ca sa nu mai curga apoi i-a infasurat rana cu o bluza alba. In mai putin de un minut s-a imbibat toata bluza cu sange, din alba devenise rosie. Am fost sa caut controlorul prin tot trenul sa imi spuna care e cea mai apropiata gara ca sa chemam o ambulanta, dar trenul era mare, avea 20 de vagoane si nasul, cand ai mai mare nevoie de el, nu e. Pana la urma l-au luat cu ei cand au coborat la Medias oamenii cu care eram eu in compartiment si l-au dus la spital. Mi s-a parut ciudat. M-am simtit si eu super rau de multe ori, dar nu mi-am pierdut niciodata optimismul, speranta si dragostea pentru oameni si pentru viata. Mie imi plac mult oamenii si sunt constient ca mort nu as putea sa ii ajut, asa ca ma rog sa traiesc cat mai mult ca sa ajut cat mai multi oameni. Nu intelegeam de ce in momentul ala el a vrut sa moara. Tocmai in momentul ala in care mie mi-a cazut valiza in cap, facusem comotie si ma rugam din tot sufletul sa nu fie ceva grav, sa nu mi se formeze un chiag si sa nu fac un atac cerebral. Eu sunt norocos ca am o tarie de caracter mai mare decat altii. Cu greu m-ar putea dobori ceva. Am facut multe greseli la viata mea si am invatat sa ma ridic de jos de fiecare data. Dupa aceea, pana dimineata am reusit sa atipesc in reprize de 5 minute cu pauze intre ele. Fiecare 5 minute mi se pareau o vesnicie. A fost destul de odihnitor somnul ala. Nici nu mai stiu ce am visat. Tare imi e teama sa nu fi vorbit prin somn
A doua zi, dimineata am plecat cu autocarul la bunica mea la Buzau (Movila Banului de fapt, pe E85 inainte de Buzau) sa ii fac o surpriza. Cand sa cobor din autocar si sa imi iau bagajul, poc, am dat cu capul de usa de la compartimentul pentru bagaje. Inca un cucui :) Deja incep sa ma obisnuiesc. S-a bucurat mult bunica pentru ca am fost si pe la ea.
In momentul de fata ma doare destul de tare capul. Dar sunt fericit.
De ce am facut toate astea?
Pentru ca astfel de lucruri ma fac pe mine fericit.

14.7.09

Noutati sau doar o postare banala

Publicat de Mihai Gherghe |

A trecut ceva vreme de cand nu i-am mai acordat atentia cuvenita bloguletului meu. Nu s-a intamplat mare lucru in tot acest timp. Multi oameni mi-au spus ca am devenit mai trist, mai tacut, mai pus pe ganduri si vorbele asta chiar m-au pus pe ganduri. Oare chiar au dreptate? Daca da, oare nu eram la fel si pana acum? Daca au dreptate si m-am schimbat, inseamna ca s-a intamplat ceva si eu nu mi-am dat seama. Cred ca sunt obosit, plictisit, satul de atat nimic si am nevoie de o schimbare.
Intre timp am reusit sa iau si bacul, cu o nota destul de buna, oricum mai mare decat ma asteptam. Ieri am fost sa ma inscriu la facultate (facultati de fapt).Si m-am inscris. Poate ca asta e schimbarea de care aveam nevoie. Cu toate astea, cand am intrat pe usa Universitatii, nu am simtit nicidecum euforia pe care o asteptam, nu am avut sentimentul ala inaltator ca wow, in sfarsit am terminat liceul si o sa fiu ditamai studentul. Bucurestiul mi s-a parut mai gri ca nicodata. Am inceput sa descopar cat de frumos e Galatiul. E linistit si miroase vara a tei si vad luna de la balcon si aici sunt mai toti prietenii mei. A inceput sa imi fie dor de liceu, de colegii mei. E ca atunci cand ti se sparge un bibelou drag in zeci de cioburi...in zadar incerci sa te uiti la cioburi si sa iti amintesti cum era, in zadar incerci sa il lipesti ciob cu ciob si sa il faci la loc, nu va mai fi niciodata la fel. Urasc perioadele astea de tranzitie. Ma enerveaza la culme ca nu stiu ce va fi si cum va fi...si daca va fi mai bine. In mod sigur o sa fie o schimbare, si o sa incerc sa fac tot posibilul astfel incat sa fie una in bine. Sper sa dau peste oameni de treaba in Bucuresti. Sper sa ma descurc la facultate. Sper sa am mai mult timp sa ma implic in proiectele organizatiilor societatii civile. Sper sa pot sa fac ce imi place.
UNATC-ul, l-am cam pus in cui. Nu stiu ce va fi cu el...poate candva, in august, peste un an, peste doi, la pensie...poate voi spune si eu povestea mea in imagini. Poate voi face un film... sau mai multe. Prima dragoste nu se uita niciodata. E un cliseu, si nu imi prea plac cliseele, dar chiar nu vreau sa renunt la film. Cu facultate sau fara o sa fac eu un film pana la urma.
Se spune ca un om a trait degeaba daca nu a lasat ceva in urma. Unii au particularizat si au spus ca a trait degeaba daca nu a scris o carte, nu a plantat un copac si nu a facut un copil. Zilele trecute stand la o cola de vorba cu mai multi prieteni, imi spune Veze:
"Misule, hai sa scriem o carte!"
si la cat de "trist" sunt in ultima vreme, i-am raspuns simplu "OK, hai s-o scriem. Despre ce sa fie?"
"Ceva filosofic, ceva subtil, greu de inteles, care sa trezeasca intrigi."
...Off, ma depasesc chestiile astea; cel putin in momentul de fata. Sunt frumoase. M-am gandit de multe ori la asa ceva. Toata viata oamenii stau sa caute intelesuri. Toti poetii se chinuie sa nascoceasca metafore extraordianre, sa scrie cuvinte potrivite. Si regizorii, saracii, cauta o poveste extraordinara, o metafora, un context, o maniera potrivita de a spune povestea. Am cautat si eu toate lucrurile astea. E greu si m-am plictisit sa ma gandesc. E cel mai greu sa visezi. Ma oboseste visarea asta cu ochii deschisi. Poate de asta sunt mai trist. Refuz sa ma mai gandesc la ceva, refuz sa ma mai gandesc la nimic. Poate am devenit indiferent; ceea ce ar fi destul de rau. Daca ar fi dupa mine, daca nu as lasa nimic in urma, daca nu m-ar judeca nimeni, daca nu ar suferi nimeni, as lua un cort si-o bicicleta si as pleca prin lume, din sat in sat, din loc in loc, sa cunosc oamenii, sa le cunosc nevoile, sa ii ajut. Asta imi place cel mai mult sa fac. De asta nu m-as plictisi niciodata. Mi-e dor de Paris. As vrea sa merg acolo. Sper sa ajung in anul II la Paris XII. E la fel de gri ca Bucurestiul, dar parca e un gri mai prietenos, mai dulce, un loc care te face sa visezi si unde visele pot deveni realitate. M-am saturat sa imi caut inspiratia in trecut. Poate nu caut unde trebuie. Poate ar trebui sa mai astept...poate ca va veni odata cu schimbarea...cine stie ce imi rezerva viitorul? Am folosit prea multi de poate in postarea asta. E cel mai enervant cuvant.
Daca ma ambitionez, poate o sa incep chiar azi sa scriu o carte...una adevarata.
E o perioada critica in viata fiecarui om. Pana la 20 de ani iti faci planuri, iti doresti tot felul de lucruri, iti faci o lista chiar cu lucrurile pe care ai vrea sa le faci sau sa le ai "cand vei fi mare" cu toate ca esti constient ca nu va veni nici Mos Craciun, nici Zana cea Buna sa ti le dea sau sa te ajute si singur va trebui sa le faci pe toate. Si deodata te trezesti la 20 de ani ca esti deja mare, ca trebuie sa tragi linie, ca nu poti realiza decat foarte putin din cat ti-ai propus, ca trebuie sa renunti la visele tale marete si sa te ancorezi bine in realitate. In momentele astea ai nevoie de prieteni care sa mai lungeasca o zi, doua minciuna din copilarie spunandu-ti ca "Totul o sa fie bine.", dar ce te faci cand nu e nimeni care sa faca asta si din contra tu esti cel care trebuie sa faca asta. Desi nu esti prea increzator, iti gasesti pentru ei optimismul si le spui zambind "Viata e frumoasa! Merge inainte..." si daca ma gandesc bine, am dreptate; imi place sa am dreptate si in privinta asta chiar am :). Sunt destule argumente, cat timp traiesti poti sa cazi si sa te ridici de nenumarate ori, important e ca traiesti si poti sa te bucuri de viata.
Concluzii:
Sunt "trist"...
,dar
Ma bucur ca am luat bacul.
Ma bucur ca sunt bine.
Ma bucur ca ai mei sunt bine.
Ma bucur ca prietenii mei sunt bine.
Vreau o schimbare.
O sa fie o schimbare.
O sa fie o schimbare in bine.
O sa scriu o carte, o sa plantez un copac si o sa fac un copil ca sa nu spuna nimeni ca am trait degeaba. O sa fac si un film in caz ca nu vor citi cartea, copacul se va usca si copilul ma va uita :)
Se trage linie _________________(linie)
Peter Pan se maturizeaza...
Viata e frumoasa...

19.5.09

Proza scurta la persoana I

Publicat de Mihai Gherghe |

Poveste scrisa pentru ora de Limba si Literatura Romana pe tema "Povestea unui copac emo", pentru cineva care a crezut ca am mai mult talent decat ea cand vine vorba de copaci emo. Cu toate ca am exagerat putin, cred ca m-am incadrat in cerinta. Totusi cum sa dai unui copil de clasa a opta o asemenea tema de meditatie?

Zece Inele


S-a innorat. In sfarsit s-a innorat. Ah, ce mult as vrea sa vina ploaia acum! Mi-e sufletul secat, ma simt sleit de puteri, radacinile ma dor si mi-e sete. Verdele din acele mele e acum un aramiu. Ce trist…ma decolorez ! Cine a mai vazut brazi aramii ? Nu ma va mai impodobi nimeni de Craciun. Oamenilor nu le plac brazii uscati. A ! Ploua. Dumnezeu mi-a ascultat dorinta. El e singurul care imi deplange suferinta. Picurii imi mangaie acele rumene si ma racoresc transformandu-se in aburi. Simt cum imi curge din nou seva proaspata prin mine de la radacini pana in varful acelor. E mirific ! Sunt intr-o ceata totala si ma trece un usor fior. Parca visez. Uou ! Se inteteste vantul. O rafala napraznica aproape ma doboara. Ma dor radacinile. Nu mai vreau ploaie ! Ploaia e rea! Aduce vantul. Parca o mie de forte malefice trag de mine in toate partile hotarate sa imi scuture si ultimele ace care mi-au mai ramas. S-a oprit. Degeaba. Am ramas fara podoaba. Sub mine zac sfaramate pe un covor de ace o parte din crengile mele. Sunt gol. Am ramas doar un bat. Mi-e rusine.In zare se vede un om. Sper sa nu ma vada. O sa rada de mine. O sa ma taie in bucati si o sa ma faca vreascuri pentru foc. Oh, vine incoace. De ce eu ? Au ! O secunda ; atat a durat. Am simtit cum o lama rece si ascutita imi curma toata suferinta. Pana si brazii mor. As fi vrut sa am dreptul la o ultima dorinta. Sa mai aud odata cantecul ciocarliei si sa mai vad curcubeul. Se spune ca atunci cand mori rememorezi toate clipele traite intr-o fractiune de secunda. E adevarat. Mi-am amintit toate furtunile cumplite prin care am trecut, toate verile secetoase, toate ploile de primavara, toti fulgii care imi tineau iarna de urat. Mai vreau. Amicul meu imi face necropsia. Zece inele. Pe chipul lui citesc o parere de rau. Regreta ca m-a taiat atat de tanar. Nu e vina lui ; oricum m-as fi uscat de tot in cateva zile. Sper doar sa ii fiu de folos. Ma tine de trunchi si ma taraie cu crengile prin baltile formate. Ma simt jalnic! Am ajuns in sat, intr-o curte mare cu o casa frumoasa. Cam multa aglomeratie pe aici. De ce se uita toti oamenii la mine? O femeie se apropie de mine cu o carpa incercand sa ma curate de noroi. O alta imi leaga de crengi mere . Hei ! Nu sunt mar. Ce e cu voi oameni buni ? Un barbat se apropie cu o aratare ciudata. Am mai vazut ceva asemanator prin padure. Are cioc si creasta. Parca ar fi un fazan. Au ! Il leaga si pe el de mine. Ce napasta s-a abatut asupra mea. A aparut o femeie imbracata in alb. Incep toti sa danseze in jurul meu. Ce fel de ritual malefic o mai fi si asta ? Podoaba mea cu creasta imi raspunde : « E nunta, bai teposule !»

19.5.09

Din lipsa de inspiratie am inceput sa caut in trecut...

Publicat de Mihai Gherghe |

Din lipsa de inspiratie am inceput sa caut in trecut...Nu s-a mai intamplat nimic extraordinar in ultima perioada (nu am vrut sa ma laud ca am luat atestatul) si nu prea am avut despre ce sa scriu asa ca am citit si am recitit ce scrisesem pana acum.
Trebuia sa fac pentru miercurea trecuta un discurs despre mine pe care sa il sustin in fata colegilor. Mi-a dat mari batai de cap. Pana la urma am incropit cateva fragmente de pe blog si a iesit un discurs de cateva pagini cam greu de memorat. Citind cele mai inainte scrise de mine pe blog, mi-am dat seama ca le uitasem si ma surprindeau chiar si pe mine. Cred ca asta e adevaratul motiv pentru care mi-am facut un blog: sa ma regasesc in el oricand, asa cum eram eu in diferite etape ale existentei mele. L-am facut pentru a exista ceva care sa imi aminteasca in orice clipa cat de frumoasa e viata. Din pacate nu am tinut discursul in fata colegilor. Mi-ar fi placut sa afle si ei anumite lucruri. Poate o sa le afle singuri odata si odata. Sau poate o sa mai am si alta ocazie sa le vorbesc despre mine si despre viata.
Si daca tot am decis sa ma intorc catre trecut, facand curatenie prin fisiere, am dat peste cateva documente in word cu texte scrise de mine mai demult. Privesti altfel lucrurile dupa ceva timp. Prima intentie, cand le-am citit, a fost sa le modific, sa le adaptez, dar m-am oprit la timp. Nu asa se face. Ele spun ceva despre mine asa cum eram eu atunci. Ar fi pacat sa le stric. E ca si cum ai incerca sa transformi un costum de epoca intr-un frac. Fracul poate ca e mai frumos, dar nu vei putea niciodata sa transformi un costum de epoca in asa ceva si in cele din urma nu vei reusi decat sa strici o bucatica de trecut. Un frac veritabil se croieste de la 0.
Am gasit poezioare, scurte povestioare, sinopsisuri, eseuri, scenarii scrise prin clasele a 8-a si a -9-a, chiar si prima mea piesa de teatru. Unele dintre ele m-au impresionat. Au ramas in mine, dar le uitasem. Altele m-au si dezamagit. Poate pentru ca atunci dispuneam de o doza de inocenta mai mare decat cea care mi-a mai ramas acum si citindu-le ma gandeam in sinea mea ca pustiul care le-a scris trebuie sa fi fost foarte naiv la momentul respectiv si lipsit de profesionalitate. Dar erau scrise de mine si asta conta cel mai mult. Imi spuneam: "Ia uite, bai Misule, ce ne-a clocit noua mintea candva!".

O sa postez aici cateva texte care imi plac mie mai mult ca sa aflu si parerile voastre.

Inca ceva...Am reascultat de curand o inregistrare audio de cand eram eu mic. Doi ani din viata mea (4-5) i-am petrecut la bunici, in comuna Movila Banului, judetul Buzau. Bunicul (tataia Stanel) avea un casetofon destul de performant pentru perioada aceea si o colectie impresionanta de casete cu muzica populara la care tinea foarte mult. Pentru ca ai mei erau la Galati si mi se facea des dor de ei, bunicul a sacrificat una din casetele lui si a nascocit un fel de "joc radio-telefonic". Imi punea caseta aceea la casetofon si inregistra vocea mea peste ce era scris inainte. Am inceput prin a simula o convorbire telefonica in care "dia-monologam" cu parintii mei, am continuat prin a spune poezii, a nascoci povesti din imaginatie si chiar prin a le lua interviuri bunicilor, parintilor cand veneau sa ma vada si rudelor care veneau in vizita. Mi-am petrecut destul de mult timp facand inregistrari. O mare parte din copilaria mea se afla pe acea caseta. Acolo sunt si vocile celor dragi mie si care nu mai sunt printre noi. Acolo e si inocenta mea...Acolo sunt povestile si interviurile nefortate, cuvintele pe care le spuneam nu pentru ca asa trebuia, pentru ca asa eram obligat sau din alte motive ci pur si simplu pentru ca asta simteam si era tot ce stiam. Ascultand acum ce spuneam m-am mirat. Nu imi venea sa cred ca eu eram pustiul ala care vorbea cu atata usurinta, care isi gasea cuvintele fara sa le caute. Uitasem aproape tot din ce era pe acea caseta.
Weekendul trecut am fost la Movita Banului sa imi vad bunica(mamaia Sofica, singura pe care o mai am). Am stat noaptea afara, am ascultat greierii si cintezoiul, latratul cainilor din departare si linistea... si am privit stelele. Ce fain era. Era o puzderie de stele. Nu am vazut niciunde atat de multe stele. Si cerul... cerul parea atat de aproape. As fi inregistrat pe cativa metri pelicula tot cerul de acolo, toata zarva linistitoare a noptii ca sa le port mereu cu mine, sa imi pun rola cu banda in loc de creier si sa imi proiectez amintirile frumoase prin lumina ochilor de copil.

Viata mea e praf...dar in mare parte e praf de stele...

8.5.09

CINE MOARE?

Publicat de Mihai Gherghe |

CINE MOARE?

de Pablo Neruda , cu multumiri pentru Mirela

Moare cate putin cine se transforma in sclavul obisnuintei,
urmand in fiecare zi aceleasi traiectorii;
cine nu-si schimba existenta;
cine nu risca sa construiasca ceva nou;
cine nu vorbeste cu oamenii pe care nu-i cunoaste.
Moare cate putin cine evita pasiunea,
cine prefera negrul pe alb si punctele pe "i" in locul unui vartej de emotii,
acele emotii care invata ochii sa staluceasca,
oftatul sa surada si care elibereaza sentimentele inimii.
Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este nefericit in lucrul sau;
cine nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis;
cine nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturile "responsabile".
Moare cate putin cine nu calatoreste;
cine nu citeste;
cine nu asculta muzica;
cine nu cauta harul din el insusi.
Moare cate putin cine-si distruge dragostea;
cine nu se lasa ajutat.
Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila
si detestand ploaia care nu mai inceteaza...
Moare cate putin cine abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput;
cine nu intreaba de frica sa nu se faca de ras
si cine nu raspunde chiar daca stie raspunsul.
Evitam moartea cate putin,
amintindu-ne intotdeauna ca "a fi viu"
cere un efort mult mai mare decat simplul fapt de a respira.
Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o fericire splendida.
Totul depinde de cum o traim...
Daca va fi sa te infierbanti,
infierbanta-te la Soare!
Daca va fi sa inseli,
inseala-ti stomacul!
Daca va fi sa plangi,
plangi de bucurie!
Daca va fi sa minti,
minte in privinta varstei tale!
Daca va fi sa furi,
fura o sarutare!
Daca va fi sa pierzi,
pierde-ti frica!
Daca va fi sa simti foame,
simte foame de iubire!
Daca va fi sa doresti sa fii fericit,
doreste-ti in fiecare zi...

21.4.09

Scrisoare de motivare...Domnilor profesori din UNATC

Publicat de Mihai Gherghe |

.....................................................................................
.....................................................................................
Punctele de suspensie pun mereu oamenii pe ganduri. Si cand sunt prea multe puncte, ne coplesesc gandurile pana ne inecam in ele. Pe mine ma bate vantul, pardon, ma bate gandul de ceva vreme sa fac film. Daca voi reusi, habar nu am. Sunt prea multe puncte, ca intr-un cec in alb care asteapta sa fie completat, dar nu sunt eu cel care il completeaza. In ultimul an m-am indoit de multe ori de mine si mi-am pus de mii de ori intrebarea daca am puterea sa razbesc in lumea filmului, daca merita sa ma chinui, daca vreau sa fac parte dintr-o astfel de "comunitate de artisti"; mereu au existat indoieli; multi prieteni si cunoscuti ma incurajau, poate pentru ca sunt prieteni si cunoscuti, pentru ca e frumos sa iti sprijini prietenul in demersul lui, dar poate si pentru ca erau din afara "sistemului" si vedeau doar partea frumoasa si usoara a lucrurilor. Adevarul este ca e destul de greu sa faci film in Romania, dar nu imposibil. Au fost multe motive (financiare, morale, deontologice) si multe persoane din sistem care m-au descurajat si m-au facut sa ma razgandesc si sa spun "Gata! A murit dorinta din mine...", apoi nu dura mult si gaseam un motiv sau daca nu il gaseam eu mi-l dadea cineva sau il descopeream intr-un film, intalneam o persoana sau o vedeam la televizor, o persoana care pur si simplu ma tulbura, ma fascina, imi dadea toate gandurile peste cap si ma facea sa revin asupra deciziei si sa imi spun "Taci! Nu a murit nimic...Pot orice! Nimic nu e imposibil!"

Aici e povestea mea...e simpla, de la inceputuri pana in prezent:

De cand eram mic mi-a placut sa lucrez cu oamenii, sa fiu in preajma lor, sa le ascult povestile, sa descopar oameni noi si locuri noi cu povesti interesante.
Cand nu aveam oameni pe care sa ii ascult si nici locuri pe care sa le descopar imi imaginam eu propriile situatii de viata cu povesti, locuri, personaje. Scriam scenarii, drame, poezii. Era un mod de evadare, de a face lucrurile dupa voia mea, de a aranja totul asa cum vreau eu.
De atunci imi doream sa fac film "cand voi fi mare". Voiam sa vada si ceilalti ce vad eu in mintea mea si sa ii fac sa zambeasca, sa gandeasca, sa planga, sa traiasca...sa simta ce simt eu, la aceeasi intensitate. Dar nu imi pusesem niciodata problema cum o sa ajung eu in postura de a face filme. Habar nu aveam de existenta unor institutii de invatamant cu specializare in film. Abia cand au murit Cristi (Cristian Nemescu) si Otto (Andrei Toncu) am aflat de existenta UNATC-ului. Poate e tarziu pentru mine, poate e prea devreme pentru ei. Acum ma doare sufletul si imi doresc sa nu fi avut niciodata ocazia sa aflu de UNATC; cel putin nu in aceste circumstante. In noaptea in care au murit nu am putut sa dorm deloc. Eram intr-un fel revoltat ca media din Romania ma privase de cunoasterea unor oameni ca ei pana atunci. Asa se intampla aproape mereu im media, ne neglijam valorile pana in momentul cand mor, le readucem atunci in atentie apoi le uitam iar. In acea noapte am cautat pe internet biografiile celor doi, toate informatiile pe care le putea oferi internetul despre ei si am vazut toate filmele lor. Asa am aflat eu ca Otto si Cristi au studiat la UNATC si din acel moment mi-am propus sa ajung si eu acolo si sa le calc pe urme. Visele mele prindeau contur si UNATC-ul era singura panza unde as fi putut sa le proiectez astfel incat sa le vada si ceilalti. Am intrat pe siteul institutiei si de acolo am aflat ce presupunea admiterea la regie. Mi s-a parut interesant si poate un pic ciudat. Nu ma gandeam ca exista o universitate unde sa nu conteze media de bacalaureat si sa nu se dea admitere din matematica, geografie, fizica sau alte discipline scolare. Luam contact cu o lume noua care ma fascina din ce in ce mai mult. Vazusem unele filme ale marilor regizori europeni si le apreciasem mult, insa fara sa le cunosc adevaata valoare si, sincer sa fiu, eram mai obisnuit cu dramele hollywoodiene. De atunci am inceput sa vad filmele marilor regizori si am cunoscut tot felul de tineri pasionati de regie. Ma speria putin ideea ca aveam mai putine cunostinte decat ei. Nu imi place sa vad filme piratate, ma simt prost si cei care s-au chinuit sa faca filmul ar fi indreptatiti sa ma catalogheze drept un hot, dar nici alte posibilitati de a vedea filmele vechi ale marilor regizori (cei din repertoriul de concurs pentru admiterea la regie) pentru ca la centrele de inchiriere DVD nu se gasesc (pentru ca probabil nu le-ar inchiria nimeni avand in vedere ca nu sunt filme comerciale), iar in Galati nu mai exista nici cinematografe, cat despre o cinemateca unde sa vedem astfel de filme nici nu poate fi vorba. Atunci unde sa vad astfel de filme?
In primavara anului trecut am fost la cursurile de pregatire pentru admitere organizate de UNATC. Veneam la bucuresti in fiecare weekend. Eram fericit ca in sfarsit am posibilitatea sa cunosc profesorii de acolo, sa cunosc si alti oameni pasionati de regie, sa schimbam pareri. Artistii sunt foarte capriciosi in marea lor majoritate si au fiecare o personalitate foarte puternica. Toti cei de la cursuri erau tineri inteligenti, pasionati, dar mie mi s-au parut reci, putin rai, egocentristi si egoisti. Ma intrebam daca asa sunt toti artistii. In mod sigur nu. Eu nu pot fi asa. Poate nu sunt un artist. Nici nu ma consider un artist. Sunt doar un om care vrea sa spuna oamenilor ce gandeste intr-un mod cat mai frumos. Profesorii mi s-au parut putin duri in limbaj si in atitudine la inceput, dar pe parcurs mi-am dat seama ca sunt niste oameni deosebiti si ca nu incercau decat sa ne prezinte lumea filmului asa cum e: dura. Multi dintre colegii de la curs erau ferm convinsi ca la UNATC se intra pe "pile". Eu aveam opinia mea. Ajunsesem sa ii cunosc destul de bine pe profesori, incat sa stiu ca nu ar admite pe cineva cu care sa nu poata lucra. Acest lucru ma facea sa cred in mine si sa imi spun ca nu trebuie decat sa le demonstrez ca intradevar merit sa fiu acolo si ca pot sa lucreze cu mine in cei 3 ani de facultate. Pur si simplu nu mi-i imaginam pe Cristi si Otto intrand pe pile la UNATC. E imposibi. Si eram ferm convins ca ceilalti spuneau doar baliverne. ("Vulpea cand nu ajunge la struguri spune ca sunt acrii") Sunt doar 14 locuri, stiu ca sunt putine, dar stiu ca daca voi fi bun nu va mai conta nimic, iar daca nu, voi inceca toata viata sa fiu bun. Poate ca sunt naiv. Eu cred ca e doar incapatanare. Mi-am propus ca daca nu voi intra la facultatea de film anul acesta, sa incerc in fiecare an, pana reusesc.
Un rol important in decizia mea de a continua sa imi doresc din ce in ce mai mult sa intru la regie l-a avut Festivalul de film de scurt si mediu metraj Next, organizat in memoria lui Cristi si a lui Otto. Despre Next am aflat dintr-un afis lipit la intrarea in facultatea de film, am intrat apoi pe siteul Societatii Culturale Next si am fost surprins cand am vazut ca fundatia a fost infiintata si ca festivalul este organizat chiar in memoria celor doi oameni care mi-au influentat in mod indirect viata. Am mers la festival si anul trecut si anul acesta. Atmosfera de la Next mi-a dat curaj si m-a facut sa ma simt foarte aproape de cei care au reusit, pentru ca la Next nu au existat "fani" si "vedete" ci doar oameni pasionati de film, toti la fel, discutand de la egal la egal. Daca ar fi posibil, mi-as dori sa fie Next in fiecare zi. Nu as mai pleca din sala de cinema decat sa ajung la seminarii si nu m-as mai dezlipi de podeaua cimematecii Eforie de unde am vazut atatea filme cand sala era plina, unde m-am simtit atat de bine si de unde sper sa vad intr-o zi si unul din filmele mele.

.....................................................................................
.....................................................................................
ramane de vazut

Nu stiu de ce mai toata lumea e nervoasa in perioada asta si atunci cand incerci sa le faci un bine, unii nu reactioneaza tocmai placut. Poate ca oamenii nu au nevoie de ajutor. Poate ca oamenii nu au nevoie de gandurile mele. Zic unii... Nu cred asta.
Oamenii au nevoie de oameni. Daca eu ma pot numi om, atunci oamenii au nevoie de mine. Daca ei se pot numi oameni atunci am nevoie de ei. Neoamenii sunt doar niste entitati anonime. Ar putea fi un ciorap, o varza, un clovn fara identitate. Neoamenii au masti. Nu mi-a placut niciodata sa port masti. E usor sa fii sincer cand nu ai nimic pe suflet. Accept ideea ca exista o posibilitate foarte mare ca eu sa gresesc. Imi dau voie sa gresesc si imi asum greselile pe care le fac atunci cand imi dau seama de ele. Sunt doar un copil. Cum eu nu va judec, va rog, nu ma judecati!

De ce sunt unii atat de rai, atat de indiferenti? Acum 2 saptamani unei rude i s-a facut rau pe strada. Nu a intervenit nimeni. Nici macar nu l-au intrebat ce are, ce a patit, au trecut pur si simplu pe langa el privindu-l cu ostilitate. Orice om cazut pe jos pe strada e in ochii lor boschetar sau betiv. Sambata tatal meu a alunecat pe noroi si a cazut. Si-a fracturat un deget si avea mana plina de sange. Nimeni nu s-a oprit sa ii intinda o mana sa il ridice. Toti fugeau cat vedeau cu ochii. Tot un om cazut pe jos, pentru ei tot un betiv. Acum ceva timp o fata statea singura pe o banca in parc si plangea. A stat acolo mai bine de o ora. Nimeni nu s-a dus sa o intrebe ce patise. Cand am fost sa cumpar paine odata, vanzatoarea plangea. Toti cumparau paine, observau ca plange si se grabeau sa plece mai repede. Unii chiar se amuza in astfel de situatii. De ce oameni buni sunteti atat de rai? De ce sunteti atat de indiferenti? Tu "marele" mic anonim, in loc sa judeci nu ar fi mai bine sa ajuti, sa intrebi, sa iti pese? Asta te-ar face om!

Nu mai cunoscusem de mult un om cu adevarat om. Azi am fost la catedrala. Erau aduse moastele Sfantului Vasile. Era o vreme pe care nici neoamenii nu ar merita sa fie lasati afara. Se facuse o coada cam de 300 m si inaintam cu 1 metru pe minut. Am stat acolo 5 ore. Imi inghetasera picioarele. Abia mi le mai puteam tarai. Mi se inclestasera degetele de la maini. nu mai puteam nici sa desfac pumnul sa raspund la telefon. Cu toate astea am avut o satisfactie enorma. Eram singurul pusti de pe acolo. Restul oamenilor erau trecuti de 30 de ani. Toti se uitau ciudat la mine la inceput. Unii erau foarte revoltati ca elevii de liceu si de gimnaziu intrau in fata cu profesorii de religie si se intrebau de ce oare eu stau ca prostul la coada. Pur si simplu asta era si principalul motiv pentru care ma aflam acolo. Moastele erau importante, dar faptul ca puteam sa stau atatea ore intr-o mare de oameni si sa le urmaresc fiecare gand, fiecare reactie in niste conditii critice era ceva deosebit pentru mine. Curiozitatea i-a facut sa intre in vorba cu mine. Incercam sa le raspund cu blandete. Cand ii barfeau pe elevii de liceu care intrau in fata incercam sa ii fac sa inteleaga ca e si asta un mijloc de a-i face sa fie mai apropiati de biserica. Oamenii mai in varsta au fost invatati de mici sa aiba credinta si ar fi stat si zile intregi la coada, dar unii copii de liceu nu ar fi stat nici 5 minute. Atunci cum sa aducem copiii mai aproape de biserica daca nu lasandu-i sa se apropie? AU inceput sa ma priveasca toti intr-un mod si mai ciudat. In ochii lor era un fel de admiratie combinata cu putina ostilitate. O doamna mi-a dat un covrig. Nu stiu de ce mi l-a dat tocmai mie. Probabil pentru ca m-a vazut mai "batut de vant". Apoi o alta doamna foarte draguta mi-a dat flori din buchetul ei ca sa le las si eu langa moaste. Am vrut sa i le platesc. Nu a acceptat. S-a confirmat din nou convingerea mea ca oamenii buni iti dau din ce au si fara sa le ceri si ca romanul e om bun, daca as merge cu bicicleta prin tara din sat in sat nu as muri de foame, s-ar gasi cineva care sa imi dea si mie macar o bucata de paine. Erau toti niste oameni atat de simpli si aveau cu totii niste ochi atat de sinceri. Nu am mai vazut niciodata atatia ochi plini de sinceritate in jurul meu. Pur si simplu imi zburda inima de fericire. Sau poate doar tremuram :).

Daca mai era nevoie, mi-am dat seama inca odata de frumusetea vietii. Intamplator ma aflam si luni pe langa catedrala atunci cand au fost aduse moastele. Se stransese si atunci destul de multa lume. Am zabovit putin in fata catedralei pentru a contempla momentul. Tocmai imi cumparasem niste carti de la Teora si te tineam intr-o sacosa de plastic. Langa mine era o femeie mai in varsta cu un copil mic (cam de 5 ani) care "pipaia" pe toata lumea din jurul lui. brusc ma agata de picior, apoi imi ia sacosa la propriu in brate. Imi plac mult copiii si gingasia lor. Mi s-a parut ceva normal. Mama sau bunica, pentru ca nu stiu ce era, a sarit imediat sa il desprinda de sacosa mea de teama sa nu ma fi deranjat. Nu ma deranjase. Ma facuse chiar sa zambesc, doar ca ma punea putin pe ganduri comportamentul lui. Avea niste gesturi oarecum ciudate. In fata noastra era o planta, mai exact un tufis(boschet) pentru a nu stiu cum sa ii spun altfel. Vad cum, il atinge, se retrage putin, apoi isi indreapta atentia spre el. Incepe sa ii pipaie frunzele intr-un mod ciudat si intreaba "Ce e asta?". Femeia ii raspunde: "O frunza!", la care el isi ridica privirea catre ea si intreaba curios: "Ce e o frunza?" Am ramas pur si simplu blocat. Avea ochii tulburi si albiciosi. Atunci mi-am dat seama ca e orb si ca vedea lumea intr-un mod cu totul si cu totul special. Daca m-ar fi intrebat pe mine ce e o frunza nu as fi stiut ce sa ii spun. E atat de simplu pentru noi sa intelegem ce e o frunza si totodata atat de greu de explicat unui copil orb de 5 ani. Nu o poti descrie sub nici o forma pentru ca mereu va ramane ceva de neinteles pentru el. O frunza e o parte a unei plante, dar ce e o planta? Sunt multe lucruri in viata pe care le ignoram in fiecare zi si nu ne bucuram de ele, dar care se bucura de o atentie deosebita din partea oamenilor care nu se pot bucura de ele. Nu e pacat?
Cata lumina in ochii lui si ce intuneric in noi!
Multumesc!




Provincialii - Oameni





George Nicolescu - OAMENI BUNI





Vali Sterian - Vino Doamne

Subscribe