Who is Moo?

Află singur! Ia loc şi hai să stăm de vorbă...

19.5.09

Proza scurta la persoana I

Publicat de Mihai Gherghe |

Poveste scrisa pentru ora de Limba si Literatura Romana pe tema "Povestea unui copac emo", pentru cineva care a crezut ca am mai mult talent decat ea cand vine vorba de copaci emo. Cu toate ca am exagerat putin, cred ca m-am incadrat in cerinta. Totusi cum sa dai unui copil de clasa a opta o asemenea tema de meditatie?

Zece Inele


S-a innorat. In sfarsit s-a innorat. Ah, ce mult as vrea sa vina ploaia acum! Mi-e sufletul secat, ma simt sleit de puteri, radacinile ma dor si mi-e sete. Verdele din acele mele e acum un aramiu. Ce trist…ma decolorez ! Cine a mai vazut brazi aramii ? Nu ma va mai impodobi nimeni de Craciun. Oamenilor nu le plac brazii uscati. A ! Ploua. Dumnezeu mi-a ascultat dorinta. El e singurul care imi deplange suferinta. Picurii imi mangaie acele rumene si ma racoresc transformandu-se in aburi. Simt cum imi curge din nou seva proaspata prin mine de la radacini pana in varful acelor. E mirific ! Sunt intr-o ceata totala si ma trece un usor fior. Parca visez. Uou ! Se inteteste vantul. O rafala napraznica aproape ma doboara. Ma dor radacinile. Nu mai vreau ploaie ! Ploaia e rea! Aduce vantul. Parca o mie de forte malefice trag de mine in toate partile hotarate sa imi scuture si ultimele ace care mi-au mai ramas. S-a oprit. Degeaba. Am ramas fara podoaba. Sub mine zac sfaramate pe un covor de ace o parte din crengile mele. Sunt gol. Am ramas doar un bat. Mi-e rusine.In zare se vede un om. Sper sa nu ma vada. O sa rada de mine. O sa ma taie in bucati si o sa ma faca vreascuri pentru foc. Oh, vine incoace. De ce eu ? Au ! O secunda ; atat a durat. Am simtit cum o lama rece si ascutita imi curma toata suferinta. Pana si brazii mor. As fi vrut sa am dreptul la o ultima dorinta. Sa mai aud odata cantecul ciocarliei si sa mai vad curcubeul. Se spune ca atunci cand mori rememorezi toate clipele traite intr-o fractiune de secunda. E adevarat. Mi-am amintit toate furtunile cumplite prin care am trecut, toate verile secetoase, toate ploile de primavara, toti fulgii care imi tineau iarna de urat. Mai vreau. Amicul meu imi face necropsia. Zece inele. Pe chipul lui citesc o parere de rau. Regreta ca m-a taiat atat de tanar. Nu e vina lui ; oricum m-as fi uscat de tot in cateva zile. Sper doar sa ii fiu de folos. Ma tine de trunchi si ma taraie cu crengile prin baltile formate. Ma simt jalnic! Am ajuns in sat, intr-o curte mare cu o casa frumoasa. Cam multa aglomeratie pe aici. De ce se uita toti oamenii la mine? O femeie se apropie de mine cu o carpa incercand sa ma curate de noroi. O alta imi leaga de crengi mere . Hei ! Nu sunt mar. Ce e cu voi oameni buni ? Un barbat se apropie cu o aratare ciudata. Am mai vazut ceva asemanator prin padure. Are cioc si creasta. Parca ar fi un fazan. Au ! Il leaga si pe el de mine. Ce napasta s-a abatut asupra mea. A aparut o femeie imbracata in alb. Incep toti sa danseze in jurul meu. Ce fel de ritual malefic o mai fi si asta ? Podoaba mea cu creasta imi raspunde : « E nunta, bai teposule !»

19.5.09

Din lipsa de inspiratie am inceput sa caut in trecut...

Publicat de Mihai Gherghe |

Din lipsa de inspiratie am inceput sa caut in trecut...Nu s-a mai intamplat nimic extraordinar in ultima perioada (nu am vrut sa ma laud ca am luat atestatul) si nu prea am avut despre ce sa scriu asa ca am citit si am recitit ce scrisesem pana acum.
Trebuia sa fac pentru miercurea trecuta un discurs despre mine pe care sa il sustin in fata colegilor. Mi-a dat mari batai de cap. Pana la urma am incropit cateva fragmente de pe blog si a iesit un discurs de cateva pagini cam greu de memorat. Citind cele mai inainte scrise de mine pe blog, mi-am dat seama ca le uitasem si ma surprindeau chiar si pe mine. Cred ca asta e adevaratul motiv pentru care mi-am facut un blog: sa ma regasesc in el oricand, asa cum eram eu in diferite etape ale existentei mele. L-am facut pentru a exista ceva care sa imi aminteasca in orice clipa cat de frumoasa e viata. Din pacate nu am tinut discursul in fata colegilor. Mi-ar fi placut sa afle si ei anumite lucruri. Poate o sa le afle singuri odata si odata. Sau poate o sa mai am si alta ocazie sa le vorbesc despre mine si despre viata.
Si daca tot am decis sa ma intorc catre trecut, facand curatenie prin fisiere, am dat peste cateva documente in word cu texte scrise de mine mai demult. Privesti altfel lucrurile dupa ceva timp. Prima intentie, cand le-am citit, a fost sa le modific, sa le adaptez, dar m-am oprit la timp. Nu asa se face. Ele spun ceva despre mine asa cum eram eu atunci. Ar fi pacat sa le stric. E ca si cum ai incerca sa transformi un costum de epoca intr-un frac. Fracul poate ca e mai frumos, dar nu vei putea niciodata sa transformi un costum de epoca in asa ceva si in cele din urma nu vei reusi decat sa strici o bucatica de trecut. Un frac veritabil se croieste de la 0.
Am gasit poezioare, scurte povestioare, sinopsisuri, eseuri, scenarii scrise prin clasele a 8-a si a -9-a, chiar si prima mea piesa de teatru. Unele dintre ele m-au impresionat. Au ramas in mine, dar le uitasem. Altele m-au si dezamagit. Poate pentru ca atunci dispuneam de o doza de inocenta mai mare decat cea care mi-a mai ramas acum si citindu-le ma gandeam in sinea mea ca pustiul care le-a scris trebuie sa fi fost foarte naiv la momentul respectiv si lipsit de profesionalitate. Dar erau scrise de mine si asta conta cel mai mult. Imi spuneam: "Ia uite, bai Misule, ce ne-a clocit noua mintea candva!".

O sa postez aici cateva texte care imi plac mie mai mult ca sa aflu si parerile voastre.

Inca ceva...Am reascultat de curand o inregistrare audio de cand eram eu mic. Doi ani din viata mea (4-5) i-am petrecut la bunici, in comuna Movila Banului, judetul Buzau. Bunicul (tataia Stanel) avea un casetofon destul de performant pentru perioada aceea si o colectie impresionanta de casete cu muzica populara la care tinea foarte mult. Pentru ca ai mei erau la Galati si mi se facea des dor de ei, bunicul a sacrificat una din casetele lui si a nascocit un fel de "joc radio-telefonic". Imi punea caseta aceea la casetofon si inregistra vocea mea peste ce era scris inainte. Am inceput prin a simula o convorbire telefonica in care "dia-monologam" cu parintii mei, am continuat prin a spune poezii, a nascoci povesti din imaginatie si chiar prin a le lua interviuri bunicilor, parintilor cand veneau sa ma vada si rudelor care veneau in vizita. Mi-am petrecut destul de mult timp facand inregistrari. O mare parte din copilaria mea se afla pe acea caseta. Acolo sunt si vocile celor dragi mie si care nu mai sunt printre noi. Acolo e si inocenta mea...Acolo sunt povestile si interviurile nefortate, cuvintele pe care le spuneam nu pentru ca asa trebuia, pentru ca asa eram obligat sau din alte motive ci pur si simplu pentru ca asta simteam si era tot ce stiam. Ascultand acum ce spuneam m-am mirat. Nu imi venea sa cred ca eu eram pustiul ala care vorbea cu atata usurinta, care isi gasea cuvintele fara sa le caute. Uitasem aproape tot din ce era pe acea caseta.
Weekendul trecut am fost la Movita Banului sa imi vad bunica(mamaia Sofica, singura pe care o mai am). Am stat noaptea afara, am ascultat greierii si cintezoiul, latratul cainilor din departare si linistea... si am privit stelele. Ce fain era. Era o puzderie de stele. Nu am vazut niciunde atat de multe stele. Si cerul... cerul parea atat de aproape. As fi inregistrat pe cativa metri pelicula tot cerul de acolo, toata zarva linistitoare a noptii ca sa le port mereu cu mine, sa imi pun rola cu banda in loc de creier si sa imi proiectez amintirile frumoase prin lumina ochilor de copil.

Viata mea e praf...dar in mare parte e praf de stele...

8.5.09

CINE MOARE?

Publicat de Mihai Gherghe |

CINE MOARE?

de Pablo Neruda , cu multumiri pentru Mirela

Moare cate putin cine se transforma in sclavul obisnuintei,
urmand in fiecare zi aceleasi traiectorii;
cine nu-si schimba existenta;
cine nu risca sa construiasca ceva nou;
cine nu vorbeste cu oamenii pe care nu-i cunoaste.
Moare cate putin cine evita pasiunea,
cine prefera negrul pe alb si punctele pe "i" in locul unui vartej de emotii,
acele emotii care invata ochii sa staluceasca,
oftatul sa surada si care elibereaza sentimentele inimii.
Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este nefericit in lucrul sau;
cine nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis;
cine nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturile "responsabile".
Moare cate putin cine nu calatoreste;
cine nu citeste;
cine nu asculta muzica;
cine nu cauta harul din el insusi.
Moare cate putin cine-si distruge dragostea;
cine nu se lasa ajutat.
Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila
si detestand ploaia care nu mai inceteaza...
Moare cate putin cine abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput;
cine nu intreaba de frica sa nu se faca de ras
si cine nu raspunde chiar daca stie raspunsul.
Evitam moartea cate putin,
amintindu-ne intotdeauna ca "a fi viu"
cere un efort mult mai mare decat simplul fapt de a respira.
Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o fericire splendida.
Totul depinde de cum o traim...
Daca va fi sa te infierbanti,
infierbanta-te la Soare!
Daca va fi sa inseli,
inseala-ti stomacul!
Daca va fi sa plangi,
plangi de bucurie!
Daca va fi sa minti,
minte in privinta varstei tale!
Daca va fi sa furi,
fura o sarutare!
Daca va fi sa pierzi,
pierde-ti frica!
Daca va fi sa simti foame,
simte foame de iubire!
Daca va fi sa doresti sa fii fericit,
doreste-ti in fiecare zi...

Subscribe