Who is Moo?

Află singur! Ia loc şi hai să stăm de vorbă...

10.2.11

Ce anume iubim mai mult? Oamenii sau povestile lor?

Publicat de Mihai Gherghe |

Pentru ca Februarie se spune ca e luna iubirii (nu stiu de ce unii considera ar trebui sa existe o luna speciala pentru asta), m-am gandit sa vorbim despre iubire si despre povesti, cu toata sinceritatea.
Mereu mi-am pus intrebarea “Ce anume iubim mai mult?”. Oamenii sau povestile lor?
Eu personal nu am reusit sa ajung la o concluzie.
Fiecare am trait povesti de dragoste frumoase, dar si povesti ciudate, pline de coincidente.
N-o sa va vorbesc aici despre iubiri perfecte pentru ca nici eu nu cred ca am avut parte de iubiri ca in basme, iar cele care au fost cat de cat normale, va puteti imagina si singuri cum au fost. 
Dar vreau sa va spun niste povesti pe care, datorita dramatismului pe care il au, eu le consider perfecte. Sunt povesti care pleaca de la un sambure de adevar, dar care sunt mixate si partial modificate asa ca va rog sa nu faceti conexiuni cu realitatea. Orice asemanare cu realitatea este pur intamplatoare. :) In cele mai multe cazuri personajele din povesti sunt fictive si total diferite de persoanele reale care ar putea sa se regaseasca partial in aceste povesti, deoarece am pornit de la o situatie reala care a reprezentat pentru mine o intriga si am integrat-o intr-un alt context astfel incat sa iasa o poveste frumoasa.
Acum ca am lamurit toate acestea, sa incepem sa povestim!

11 Aprilie 2007, ora 16:42, Galati
Cu cateva zile inainte de sarbatoarea Pastelui. Eram in clasa a 10-a pe atunci. Pe o retea sociala primesc un mesaj: “yo am zis odata..k nu mai poate fi un mihai gherghe..da..yoti k poate fi.:D..bv tzie..ai scris nijte cuvinte sooper frumoase la ``despre tine`` cum rrar mai auzi in ziua d azi..pt asta jos palaria..:))[zau].ai talent..:*:*:*tzine-o tot aja!” (celalalt Mihai Gherghe pe care il cunostea e un parinte care slujeste la o biserica din Galati si pe care am avut placerea s ail cunosc mai apoi). Cu mesajul acesta incepe povestea. Era o persoana necunoscuta mie pana atunci. Curand aveam sa descopar ca era o colega de liceu, cu un an mai mica, extrem de energica, vesela, « nebuna », copilaroasa, cu un suflet extraordinar de bun…un om deosebit. Toate lucrurile astea m-au apropiat mult de ea. Devenisem cel mai bun prieten al ei. In ora de matematica ma ofeream sa sterg tabla doar ca sa pot sa ies pana la baie sa ud buretele si mergeam in clasa la ea, la ora de desen, ma asezam in banca si stateam cu ea, apoi dupa o jumatate de ora ma intorceam la matematica mea. Profa’ de desen cred ca mai crede si acum ca suntem verisori. Apoi intr-o zi s-a intamplat un lucru ciudat pe care multa vreme l-am regretat. A trebuit sa mergem impreuna cu o alta colega sa luam ceva de la o moara din zona veche a orasului, de langa gara. La intoarcere, intr-un joc copilaresc, in fata garii, acel copil deosebit ne-a pupat pe amandoi(pe obraz), ca sa isi manifeste afectiunea fata de noi si ne-a rugat atat pe cealalta colega cat si pe mine sa o pupam si noi. Intamplarea a facut ca in momentul in care eu m-am apropiat sa o pup ea a intors capul si am sarutat-o. Din acel moment am devenit din ce in ce mai apropiati. Obisnuiam sa mergem in gara. Imi placea ca era nebuna si facea tot felul de lucruri copilaresti si era foarte spontana. Intr-o zi cand eram in gara ne plimbam de la un capat la celalalt al peronului. In difuzoarele de pe peron se auzea melodia « Drumurile noastre » a lui Dan Spataru. La un capat erau niste banci pe care stateau 3 oameni care pareau destul de ciudati, imbracati in costume negre si care se uitau insistent la noi. In gluma eu am spus ca astia sigur sunt ingerii nostri pazitori. Dupa un timp ne-am departat. Intr-o zi am ajuns intamplator la gara, de aceasta data singur. Trebuia sa iau un maxi taxi de Parc CFR si din neatentie am luat Gara CFR, asa ca fara sa vreau m-a dus in acel loc. Ajuns acolo am observat ca bancile pe care stateau cei trei oameni nu mai erau acolo. Gara intrase in reconstructie. Celelalte banci erau la locul lor. O demontasera doar pe cea din capat. Si noi ne-am departat tot mai mult… Dupa 2 ani, gara a fost reconstruita. Au pus si banca la loc : ) . Iar noi …
……………………………………………………………………………………………………..
24.07.2007, ora 00:34, Galati
Stau singur in fata calculatorului. Ma gandesc ca seara trebuie sa ajung la Munteni, o comuna de langa Tecuci, ca sa ma intalnesc cu verisorii mei si celelalte rude, la casa bunicului meu. Simt ca am nevoie sa merg intr-un loc nou, sa schim atmosfera, sa ma relaxez. Ma gandesc initial sa plec de dimineata si sa hoinaresc cateva ore prin Tecuci. In acelasi timp vorbeam pe Yahoo cu o colega mai mare de liceu care imi spune ca o sa mearga in zilele urmatoare la Iasi sa se inscrie la facultatea de stomatologie. Atunci mi s-a aprins un beculet si mi-am dat seama ca trenul cu care mergeam eu la Tecuci ajunge la Iasi. Asa ca mi-am propus sa merg eu la Iasi pentru ca nu mai fusesem niciodata si imi doream sa vad orasul. Zis si facut. La 6 dimineata eram in tren spre Iasi. La dus, drumul a fost destul de plictisitor pentru ca am mers cu acceleratul, sau cu rapidul si toata lumea parea plictisita. Eu ascultam muzica in casti, admiram colinele Moldovei si scriam poezii. Ajuns in Iasi, fara harta si fara sa stiu incotro sa merg…am mers si eu de la Gara , fara sa intreb pe nimeni, pe bulevardul cel mai larg pentru ca m-am gandit ca trebuie sa fie unul principal care sa ma duca in centru. Asa am ajuns fara sa imi dau seama cum in Piata Unirii, apoi la Mitropolie, apoi la Palatul Culturii, Biserica Trei Ierarhi, Casa Dosoftei. Dupa ce le-am vizitat pe toate, am luat un maxi-taxi spre Copou. Era o caldura infernala asa ca ajuns acolo m-am asezat la umbra sub teiul lui Eminescu, apoi am vizitat Muzeul Eminescu, Casa Pogor, am trecut pe langa Universitate, Biblioteca si Piata aceea cu scari multe care am uitat cum se numeste. Si din fericire, am ajuns inapoi la gara. La intoarcere mers cu personalul si asta cred ca a fost cea mai frumoasa experienta din viata mea. Personalul e plin de viata. Am avut noroc ca am nimerit si intr-un vagon cu compartimente de 6 persoane care se transformau in adevrate camere de chat. E incredibil de interesant cat de sociabili sunt moldovenii, navetistii, acei oameni plini de simplitate pe care i-am cunoscut atunci. Urcau unii la o statie, se asezau pe locurile din fata mea si coborau la statia urmatoare, dar intre acele 2 statii, reuseau sa imi povesteasca toata viata lor, cu atata emotie incat zici ca stateam de vorba cu Creanga. Si aici incepe adevarata poveste. Am facut o introducere cam lunga ce e drept, dar sper sa va fi placut. Cand am urcat in tren, m-am asezat pe locul meu, mi-am pus castile in urechi, mi-am scos foile cu poezii si am inceput sa ma gandesc la una noua. Intre timp pe hol, niste conationali de care sunt mai putin mandru, au inceput sa asculte acel gen de muzica despre bani, valoare si dusmani, la un nivel de sonor destul de ridicat. Langa mine statea o fetita de 14 ani (eu atunci aveam 17) care se plangea mamei si matusii ei care stateau pe locurile din fata, de faptul ca o deranja acea muzica si nivelul la care era ascultata. Mama ei spune « Ia uite ! Baiatul are casti. Puteau sa-si bage si ei castile » Ascultand discutia lor m-am oferit sa ii dau castile si telefonul pe care aveam melodiile fetitei sa asculte si ea melodiile pe care le ascultam si eu, ca sa nu mai auda manelele. Fetita a fost incantata. Dupa ce a ascultat 2 melodii m-a intrebat ce scriu pe foile pe care le aveam in brate. I-an spus ca sunt poezii si s-a aratat interesata sa le citeasca si ea. Dupa ce le-a citit mi-a spus ca i se par foarte frumoase si ca si ea scrie poezii. Din vorba in vorba am descoperit ca era nascuta pe 17 Decebrie, la fel ca mine, 3 ani mai tarziu. Mi s-a parut cea mai ciudata coincidenta pe care o traisem, ca 2 persoane nascute in aceeasi zi, sa ia acelasi tren, la aceeasi ora, si sa aiba loc in acelasi vagon, acelasi compartiment, unul langa celalalt. Mai erau 5 minute pana ajungea trenul in gara in care trebuiau sa coboare. Mama ii spune fetitei sa imi dea inapoi telefonul si sa se pregateasca sa coboare. Fetita imi da telefonul si imi spune «Ti-am scris si numarul meu de telefon ca sa il ai. In caz ca vrei sa vorbesti vreodata cu mine…Mi-au placut mult poeziile tale. Pa pa ! Sper sa mai vorbim »
……………………………………………………………………………………………………………
10.01.2010, Bucuresti
Era un fel de « prima intalnire » cu o colega de grupa pe care o simpatizam foarte mult. Dupa ce ne-am plimbat cateva ore prin Cismigiu si ne-am impartasit fiecare visurile si planurile de viitor, unul cu filmele si cu societatea civila, celalalt cu benzinariile si companiile petroliere, ne indreptam spre Piata Romana. In acest timp ii povesteam ca as vrea sa plec cu Erasmus in Franta si amandoi aveam dubii cu privire la nivelul la care stapanesc eu limba franceza. Cand ne aflam in Piata Revolutiei, ne abordeaza (nu acosteaza si nici aposteaza cu o bata : ) ) o batranica, foarte bolnava care ne cere sa o ajutam cu orice suma de bani putem ca sa isi cumpere medicamente. Avea 70-80 de ani si parea destul de bolnava, ceea ce m-a facut sa imi dau seama ca nu era o cacealma. M-am hotarat sa o ajut sa isi cumpere medicamentele, cu o singura conditie : sa mergem impreuna si sa i le cumpar eu. Nu am facut asta din suspiciunea ca ar fi putut sa isi cumpere altceva din banii pe care i-as fi dat ci doar din dorinta de a o cunoaste mai bine. Am luat autobuzul si am mers la farmacia din Piata Romana de unde i-am cumparat medicamentele. In timpul petrecut in autobus batranica mi-a povestit ca este vaduva, ca toate rudele ei au murit, ca atat ea cat si sotul ei lucrasere ca diplomati pentru ministerul de externe si apoi pentru ambasada Frantei la Bucuresti. Nu stiu daca m-a mintit doar ca sa ma impresioneze sau nu. Cert e ca avea un nivel de franceza extraodrinar. Si din momentul in care i-am spus ca stiu franceza si ca vreau sa plec in Franta cu ERASMUS nu a mai vorbit cu mine decat in franceza. Dupa ce i-am cumparat medicamentele mi-a multumit si m-a rugat sa notez numarul ei de telefon ca sa o mai sun, din cand in cand, sa ii fac o bucurie. Am tot amanat sa o sun. Nu am mai sunat-o niciodata. Acum o luna s-a implinit fix un an de atunci. O sa o sun sa vad ce s-a intamplat cu ea. Cat despre colega de grupa…nu stiu ce a gandit despre mine in acele momente. Fata de mine s-a aratat incantata de ceea ce facusem si nu era deranjata ca a mers cu mine sa ii cumpar medicamente batranei, insa eu m-am simtit prost ca intalnirea noastra a fost intrerupta pe nesteptat de gestul meu caritabil. La a doua intalnire mi-a oferit un biscuit (mancare tipica pentru un papagal : )) . Iar la a treia…
………………………………………………………………………………………………………
Iunie 2010, Bucuresti-Timisoara
Tot in tren…Mergeam intr-un fel de « delegatie » la Timisoara pentru a face parte din comisia de evaluare a unui ONG din Politehnica, in vederea aderarii la ANOSR. In tren am cunoscut o fata, am intrat in vorba, pana cand a ajuns trenul in Timisoara am discutat tot felul de aiureli, dar nu nu s-a parut o discutie plictisitoare. Cand a ajuns trenul in Timisoara, am ajuns la punctul culminant al discutiei:
EA : Nu vrei sa faci tu greul pentru mine ?
EU : Greul asta ar insemna sa iti spun ca mi-ar face placere sa tinem legatura?
EA : Da. ai vorbit serios? sau doar intrebai?
EU : Tu ce crezi?
EA : Eu cred in destin...
EU : Ai vazut Serendipity? (Unul din filmele mele preferate…despre destin)
EA : Du-te maaa! Nu te cred! Fix la Serendipity ma gandeam si eu!
(trenul ajunsese de 5 minute in gara. Noroc ca era capat de linie.)
EU: Cred ca acum ar trebui sa iti cer numarul de telefon...
EA: Crezi ca ar fi bine sa ti-l dau?
EU: Vodafone sau Orange?
EA: Mai bine iti dau id-ul de Yahoo. (si mi-l scrie pe un servetel)
EU: E bine si asa. Yahoo cel putin e mai sigur decat destinul...
Si cam asta a fost discutia. Am stat 3 zile in Timisoara. Mi s-au parut foarte faini oamenii de acolo si foarte frumos orasul. ONG-ul respectiv a intrat in ANOSR. Robu, rectorul de la Poli Timisoara e unul din cei mai tari profi pe care i-am intalnit in viata mea. E foarte tare omul. Se intalneste saptamanal cu studentii la cantina si la asculta problemele, le canta la chitara, joaca fotbal cu ei. Cand am fost eu la el, avea piciorul in gips. Merita toate aprecierile.
Si ce s-a intamplat cu fata din tren? Ei bine, cand am ajuns la Galati, mama mi-a spalat blugii in care aveam servetelul pe care fata scrisese id-ul de Yahoo si toata pasta a iesit si pe alocuri a ramas in mici pete de culoare. Probabil va imaginati ca povestea se incheie aici. Tot ce stiam despre acea fata este prenumele ei, si faptul ca ea anul 2 la o anumita facultate din vestul tarii. Asa ca am cautat pagina web a facultatii si am gasit lista cu studentii din anul 2. Norocul meu a fost ca ea era singura studenta cu acel prenume din toata lista. Asa ca dupa cateva zile cand am ajusn in Bucuresti am fost la Carturesti, am cumparat „Love in time of cholera” (daca ati vazut Serendipity sau daca o sa il vedeti, o sa observati ca este cartea pe care tipa din film, care credea in destin, isi scrie numarul de telefon si apoi o vinde unui anticariat sub privirea tipului cu care tocmai petrecuse cea mai frumoasa seara din viata ei, in speranta ca el va gasi intr-o zi cartea si o va suna inapoi.) Asa ca am facut si eu acelasi lucru. Am scris numarul meu de telefon pe coperta a doua a cartii si am expediat-o pe adresa facultatii la care studiaza ea, mentionand numele ei si faptul ca ii este adresata ei.
....................................................................................................................................................................
11.12.2010, Bucuresti, Sala Dalles
La Sala Dalles avea loc un targ de cadouri cu ocazia Craciunului. Cu cateva zile inainte fusesem cu verisoara mea sa vedem ce e pe acolo, iar pe 11 am mers cu unul din colegii mei de camera sa ii cumpar eu un cadou mamei mele si el un cadou unei persoane pe care el o considera foarte deosebita (sa nu intram in amanunte ca e povestea mea, nu a lui : ) ). Ajunsi acolo dupa ce ne uitam la toate prostiile de pe la standuri ne oprim la un stand cu bomboane de craciun (acele bastonase-acadea din zahar cu alb si cu rosu...care inainte se chemau ciubuc) Ma gandesc sa iau 30 ca sa le servesc pe colegele mele de grupa cu ocazia Craciunului. Vanzatoarea era o fata de vreo 20 si ceva de ani foarte prietenoasa. Si prietenoasa la modul sincer...nu cum sunt fetele de la Mc Donald’s cu zambet artificial. Discutia a fost urmatoarea:
EU: Vreau si eu 30 de bomboane din acestea, asa.
EA: Ok.
(le numara ea, se incurca, o ia de la capat)
EU: Scuze ca te-am pus la treaba.
EA: Nu e nimic. Si asa ma plictiseam aici. De azi dimineata de cand stau n-am avut ce sa fac, n-am vorbit cu nimeni. Bine ca ai venit tu.
(in gandul meu...”Ce strategie de vanzari pe capul ei. Dar daca tot ii cumpar bomboanele, de ce mai insista?” :) )
EU: Ma bucur ca am putut sa fac si eu ceva pentru tine.
(ea termina de numarat bomboanele)
EA: Am doar 29. Mai lipseste una. Imi pare rau. Mai treci maine pe aici sa ti-o dau si pe a 30-a.
EU: (zambind) O sa vin.
EA: Te astept!
(apoi le pune intr-o punga timp in care le numara din nou)
EA: Acum imi dau 30. Numara-le si tu daca vrei.
EU: Nu conteaza. Am incredere in tine. Oricum, daca ti-am promis ca mai vin maine sa imi mai dai una, vin.
EA: Te astept!
(Si in momentul asta eu ii intind banii, ea vrea sa rupa bonul din casa de marcat, dar se intoarce brusc catre un client si scapa casa de marcat pe jos, se dezechilibreaza si este gata-gata sa cada si ea, dar o prind eu si o readuc pe picioare)
(Fiind luat prin surprindere de situatia asta, ii dau banii, imi da bonul si uit sa mai iau bomboanele. Cine ma cunoaste stie ca atunci cand merg, merg mai repede decat alearga atletii la maraton. Asa ca am ajuns in cateva secunde aproape de iesirea din sala. Cand sa ies pe usa, vine catre mine, alergand, fata de la stand)
EA: Ti-ai uitat bomboanele.
(apoi fuge inapoi catre stand)
(Vazand onestitatea ei, m-am gandit sa fac si eu un gest frumos pentru ea. Asa ca am fost la un alt stand, i-am cumparat un mic cadou si apoi am mers si i l-am oferit)
EU: Pentru eu am fost ametit si am uitat bomboanele aici, iar tu ai fost atat de draguta si ai fugit dupa mine sa mi le dai inapoi, vreau sa iti ofer si eu un mic cadou.
EA: WAAAAAW! Ce dragut ea! Iti multumesc frumos! Esti tare dragut!
EU: Macar atat sa pot face si eu pentru tine.
EA: Iti multumesc! Si te astept maine!
(Si am plecat)
A doua zi cand am fost, nu am mai gasit-o. Era sefa ei. Mi-a parut rau.
Peste cateva zile, pentru ca se apropia Craciunul, m-am gandit sa ma uit la...ia ghiciti la ce film!...la Serendipity (care are si el o poveste speciala pentru mine. Il vazusem pe TVR cand aveam 14 ani, insa nu ii stiam numele. Stiu doar ca atunci mi-a placut foarte mult. Si nu am cautat in program sa vad cum se cheama. Mi-am spus ca intr-o zi poate se va intampla sa il vad din nou, absolut intamplator. Si l-am gadit din intamplare, dupa 5 ani, in 2009. Si am fost tare bucuros.). In fine. Sa revenim la bomboane. In timp ce ma uitam la film, am observat ca pe sacosa in care se aflau manusile care reprezinta practic elementul care creeaza intriga filmului, pe aceasta sacosa, era desenata o bomboana, intocmai cu cele cumparate de la fata despre care v-am vorbit. M-am gandit ca e un semn. Asa de dragul povestii, am mers si a doua zi la Sala Dalles in speranta ca o voi gasi acolo pe fata respectiva.
....................................................................................................................................................................
Intr-o zi cu soare, Bucuresti, Piata Romana
Ma intorceam de la facultate impreuna cu cea mai de treaba dintre colegele mele. Coboram amandoi la metrou. Ea lua metroul spre Unirii, eu spre Victoriei. Asa ca fiecare am coborat peroane diferite. Cand am ajuns pe peron, ne-am trezit fata in fata. Ea imi zambeste. Ii zambesc si eu. Imi face cu mana. Ii fac si eu. Apoi imi vine o idee. Scot repede din mapa o foaie, scriu ceva pe ea, o fac avion si il trimit catre celalalt peron. Intre timp se apropie metroul, se face curent, iar avionul aterizeaza undeva intre sine...

....................................................................................................................................................................
Cum s-au terminat povestile...? Va las pe voi sa va imaginati. 

Si-am incalecat pe-o sa....si-asta fu povestea mea...

(si mai era partea aia cu "Au trait fericiti pana la adanci batraneti", dar "you will never know")


Probabil ca te intrebi de ce povestea ta nu e aici? Pentru ca in cazul tau nici macar eu nu cunosc finalul.

Subscribe