Who is Moo?

.....................................................................................
.....................................................................................
Punctele de suspensie pun mereu oamenii pe ganduri. Si cand sunt prea multe puncte, ne coplesesc gandurile pana ne inecam in ele. Pe mine ma bate vantul, pardon, ma bate gandul de ceva vreme sa fac film. Daca voi reusi, habar nu am. Sunt prea multe puncte, ca intr-un cec in alb care asteapta sa fie completat, dar nu sunt eu cel care il completeaza. In ultimul an m-am indoit de multe ori de mine si mi-am pus de mii de ori intrebarea daca am puterea sa razbesc in lumea filmului, daca merita sa ma chinui, daca vreau sa fac parte dintr-o astfel de "comunitate de artisti"; mereu au existat indoieli; multi prieteni si cunoscuti ma incurajau, poate pentru ca sunt prieteni si cunoscuti, pentru ca e frumos sa iti sprijini prietenul in demersul lui, dar poate si pentru ca erau din afara "sistemului" si vedeau doar partea frumoasa si usoara a lucrurilor. Adevarul este ca e destul de greu sa faci film in Romania, dar nu imposibil. Au fost multe motive (financiare, morale, deontologice) si multe persoane din sistem care m-au descurajat si m-au facut sa ma razgandesc si sa spun "Gata! A murit dorinta din mine...", apoi nu dura mult si gaseam un motiv sau daca nu il gaseam eu mi-l dadea cineva sau il descopeream intr-un film, intalneam o persoana sau o vedeam la televizor, o persoana care pur si simplu ma tulbura, ma fascina, imi dadea toate gandurile peste cap si ma facea sa revin asupra deciziei si sa imi spun "Taci! Nu a murit nimic...Pot orice! Nimic nu e imposibil!"

Aici e povestea mea...e simpla, de la inceputuri pana in prezent:

De cand eram mic mi-a placut sa lucrez cu oamenii, sa fiu in preajma lor, sa le ascult povestile, sa descopar oameni noi si locuri noi cu povesti interesante.
Cand nu aveam oameni pe care sa ii ascult si nici locuri pe care sa le descopar imi imaginam eu propriile situatii de viata cu povesti, locuri, personaje. Scriam scenarii, drame, poezii. Era un mod de evadare, de a face lucrurile dupa voia mea, de a aranja totul asa cum vreau eu.
De atunci imi doream sa fac film "cand voi fi mare". Voiam sa vada si ceilalti ce vad eu in mintea mea si sa ii fac sa zambeasca, sa gandeasca, sa planga, sa traiasca...sa simta ce simt eu, la aceeasi intensitate. Dar nu imi pusesem niciodata problema cum o sa ajung eu in postura de a face filme. Habar nu aveam de existenta unor institutii de invatamant cu specializare in film. Abia cand au murit Cristi (Cristian Nemescu) si Otto (Andrei Toncu) am aflat de existenta UNATC-ului. Poate e tarziu pentru mine, poate e prea devreme pentru ei. Acum ma doare sufletul si imi doresc sa nu fi avut niciodata ocazia sa aflu de UNATC; cel putin nu in aceste circumstante. In noaptea in care au murit nu am putut sa dorm deloc. Eram intr-un fel revoltat ca media din Romania ma privase de cunoasterea unor oameni ca ei pana atunci. Asa se intampla aproape mereu im media, ne neglijam valorile pana in momentul cand mor, le readucem atunci in atentie apoi le uitam iar. In acea noapte am cautat pe internet biografiile celor doi, toate informatiile pe care le putea oferi internetul despre ei si am vazut toate filmele lor. Asa am aflat eu ca Otto si Cristi au studiat la UNATC si din acel moment mi-am propus sa ajung si eu acolo si sa le calc pe urme. Visele mele prindeau contur si UNATC-ul era singura panza unde as fi putut sa le proiectez astfel incat sa le vada si ceilalti. Am intrat pe siteul institutiei si de acolo am aflat ce presupunea admiterea la regie. Mi s-a parut interesant si poate un pic ciudat. Nu ma gandeam ca exista o universitate unde sa nu conteze media de bacalaureat si sa nu se dea admitere din matematica, geografie, fizica sau alte discipline scolare. Luam contact cu o lume noua care ma fascina din ce in ce mai mult. Vazusem unele filme ale marilor regizori europeni si le apreciasem mult, insa fara sa le cunosc adevaata valoare si, sincer sa fiu, eram mai obisnuit cu dramele hollywoodiene. De atunci am inceput sa vad filmele marilor regizori si am cunoscut tot felul de tineri pasionati de regie. Ma speria putin ideea ca aveam mai putine cunostinte decat ei. Nu imi place sa vad filme piratate, ma simt prost si cei care s-au chinuit sa faca filmul ar fi indreptatiti sa ma catalogheze drept un hot, dar nici alte posibilitati de a vedea filmele vechi ale marilor regizori (cei din repertoriul de concurs pentru admiterea la regie) pentru ca la centrele de inchiriere DVD nu se gasesc (pentru ca probabil nu le-ar inchiria nimeni avand in vedere ca nu sunt filme comerciale), iar in Galati nu mai exista nici cinematografe, cat despre o cinemateca unde sa vedem astfel de filme nici nu poate fi vorba. Atunci unde sa vad astfel de filme?
In primavara anului trecut am fost la cursurile de pregatire pentru admitere organizate de UNATC. Veneam la bucuresti in fiecare weekend. Eram fericit ca in sfarsit am posibilitatea sa cunosc profesorii de acolo, sa cunosc si alti oameni pasionati de regie, sa schimbam pareri. Artistii sunt foarte capriciosi in marea lor majoritate si au fiecare o personalitate foarte puternica. Toti cei de la cursuri erau tineri inteligenti, pasionati, dar mie mi s-au parut reci, putin rai, egocentristi si egoisti. Ma intrebam daca asa sunt toti artistii. In mod sigur nu. Eu nu pot fi asa. Poate nu sunt un artist. Nici nu ma consider un artist. Sunt doar un om care vrea sa spuna oamenilor ce gandeste intr-un mod cat mai frumos. Profesorii mi s-au parut putin duri in limbaj si in atitudine la inceput, dar pe parcurs mi-am dat seama ca sunt niste oameni deosebiti si ca nu incercau decat sa ne prezinte lumea filmului asa cum e: dura. Multi dintre colegii de la curs erau ferm convinsi ca la UNATC se intra pe "pile". Eu aveam opinia mea. Ajunsesem sa ii cunosc destul de bine pe profesori, incat sa stiu ca nu ar admite pe cineva cu care sa nu poata lucra. Acest lucru ma facea sa cred in mine si sa imi spun ca nu trebuie decat sa le demonstrez ca intradevar merit sa fiu acolo si ca pot sa lucreze cu mine in cei 3 ani de facultate. Pur si simplu nu mi-i imaginam pe Cristi si Otto intrand pe pile la UNATC. E imposibi. Si eram ferm convins ca ceilalti spuneau doar baliverne. ("Vulpea cand nu ajunge la struguri spune ca sunt acrii") Sunt doar 14 locuri, stiu ca sunt putine, dar stiu ca daca voi fi bun nu va mai conta nimic, iar daca nu, voi inceca toata viata sa fiu bun. Poate ca sunt naiv. Eu cred ca e doar incapatanare. Mi-am propus ca daca nu voi intra la facultatea de film anul acesta, sa incerc in fiecare an, pana reusesc.
Un rol important in decizia mea de a continua sa imi doresc din ce in ce mai mult sa intru la regie l-a avut Festivalul de film de scurt si mediu metraj Next, organizat in memoria lui Cristi si a lui Otto. Despre Next am aflat dintr-un afis lipit la intrarea in facultatea de film, am intrat apoi pe siteul Societatii Culturale Next si am fost surprins cand am vazut ca fundatia a fost infiintata si ca festivalul este organizat chiar in memoria celor doi oameni care mi-au influentat in mod indirect viata. Am mers la festival si anul trecut si anul acesta. Atmosfera de la Next mi-a dat curaj si m-a facut sa ma simt foarte aproape de cei care au reusit, pentru ca la Next nu au existat "fani" si "vedete" ci doar oameni pasionati de film, toti la fel, discutand de la egal la egal. Daca ar fi posibil, mi-as dori sa fie Next in fiecare zi. Nu as mai pleca din sala de cinema decat sa ajung la seminarii si nu m-as mai dezlipi de podeaua cimematecii Eforie de unde am vazut atatea filme cand sala era plina, unde m-am simtit atat de bine si de unde sper sa vad intr-o zi si unul din filmele mele.

.....................................................................................
.....................................................................................
ramane de vazut