Who is Moo?

S-au intamplat multe in ultimul timp.
Acum o saptamana am plecat la Bucuresti sa imi dau examenele.
Miercuri seara m-am intalnit in Gara de Nord cu Valentina, colega mea de liceu. Mergea la Cluj cu sora ei Paula si inca doua fete din LVA, Ioana si Patricia. Trebuiau sa schimbe trenul in Bucuresti si aveau de asteptat 2 ore, timp in care ne-am gandit sa bem un suc. Si cum gandisem deja prea mult pentru o singura zi, asa din senin mi s-a aprins mie beculetul sa merg si eu cu ele la Cluj. Nu mai erau bilete cu loc, asa ca mi-am luat unul fara loc (pentru un drum de 10 ore) si am plecat cu mainile in buzunare la Cluj. A fost fain si fara loc. Am stat de vorba, am stat aproape toata noaptea si m-am uitat la stele....Am cunoscut o basarabeanca draguta care se stabilise in Cluj. Era designer si facea bijuterii din cristale de murano. Am dezbatut cateva ore in sir cu ea problemele oamenilor de peste Prut. Am invatat de la Patricia toate orasele unde au avut Depeche Mode concerte. Ioana este si ea pasionata de regie si am vorbit cu ea despre facultate, despre filme. Mi-a placut noaptea aia. Dimineata am ajuns in Cluj cu ochii carpiti de somn si pana sa se deschida facultatile am hoinarit printr-un parc cu porumbei. Apoi am mers mai intai pe la ASE-ul clujean si dupa aceea la facultatea de Psihologie unde trebuiau sa se inscrie Ioana si Patricia. Cand am vazut ca nu cer actele la inscriere, cu aceeasi spontaneitate cu care m-am hotarat in gara sa merg si eu la Cluj, pe moment m-am hotarat sa dau la psihologie acolo. Si am dat.
Dupa toate astea am mers in club Insomnia (ca niste insomniaci ce eram), un club cu peretii pictati intr-un mod destul de ciudat si cu mobilier vechi. Din vorba in vorba am descoperit ca Ioana e de fapt fiica unei colege de a tatalui meu. Au colaborat la multe nave, a fost chiar si nasa unei nave pe care a avut-o taicamiu in grija. Inca o coincidenta in viata mea...
Pana seara am hoinarit prin Cluj. Am stat pe iarba, am fost la Iulius Mall, care sincer mi se pare mai fain decat mallurile bucurestene, ne-a "batut soarele in cap"...
Fetele au plecat fiecare in directiile lor, Targu Mures si Arieseni, iar eu am ramas seara in gara sa astept trenul de Bucuresti care cu toate ca venea foarte tarziu a mai avut si intarziere de o ora. Pe la 23 a ajuns si el in sfarsit. Intre timp aproape ca mi se inchideau ochii de somn pe bancile din sala de asteptare. Mi-am luat doua cafele, am mancat ceva, am fost la farmacie si mi-am luat un calciu si ma pusesem cat de cat pe picioare. Urcat in tren dau in compartiment peste o familie care mergea la Medias. Una din fete avea lap-top-ul cu ea si pana sa adormim am vazut un film. Dupa film, am inchis si eu ochii putin si brusc pune trenul (de fapt mecanicul) o frana si bagajul familiei (o valiza sau un valizoi de 30 de kg) care era asezat deasupra mea intr-un echilibru extrem de instabil imi cade in cap, imi face un cucui, imi perforeaza putin pielea fruntii si mi se scurge pe nas lasandu-mi un semn destul de urat. In momentul ala pot sa jur ca pentru cateva secunde am fost intr-o inconstienta lucida. Am simtit pe pielea mea exact acele lucruri pe care le simte un om care se afla pe pragul mortii si isi rememoreaza toata viata intr-o fractiune de secunda. Am fugit la toaleta sa ma sterg de sange pentru ca mi se prelingea pe nas, dar cand am vazut mesajul, am ramas secunde bune uitandu-ma fix la el si zambeam. Am uitat de orice durere. Nu eram neaparat fericit pentru ca intrasem. Zambeam pentru ca tocmai ma lovise o valiza si nu patisem aproape nimic. Mi-am dat seama cat de usor poti sa mori...chiar si dintr-o prostie, dintr-un accident. Daca muream in momentul ala nu mai conta nimic, nici ca am intrat la facultate, nici ca am reusit sa iau bacul, nici ca am facut cine stie ce chestie pe plan profesional...Nu conta nimic. Mi-am adus aminte de ce mi-a spus mama in dimineata in care am dat bacul la matematica. I-am spus din start ca exista sanse mari ca sa nu il iau din prima pentru ca nu mi-a placut deloc matematica si nu ma simteam pregatit. Ea mi-a spus ca "nu e nimic, nu incepe si nici nu se termina viata cu bacul la matematica. Pot sa o iau de 1000 de ori de la capat. Momentele cu adevarat importante in viata sunt cand te casatoresti, cand ti se naste un copil, cand esti cu prietenii, cu familia, cand esti fericit si simti ca traiesti, pentru ca sunt momente unice." Mi-am dat seama ca are dreptate. Daca muream in momentul ala eram fericit pentru ca fusesem la Cluj cu prietenele mele, pentru ca ma distrasem, pentru ca vazusem stelele, pentru ca traisem o experienta unica, pentru ca stiam ca ai mei si toti prietenii mei sunt fericiti. Prea putin conta ca intrasem la facultate. Intre timp una din fetele cu care eram in compartiment a venit sa vada ce se intampla cu mine. Adusese si rivanol, pansament, plasture...I-am spus ca sunt bine si ca nu am nevoie de toate astea, o sa ma sterg si o sa las rana sa se usuce; nu imi mai pun plasture.
Cand ne intorceam inapoi in compartiment, fata vede ca in compartimentul de langa noi e un baiat cu mana plina de sange. Isi taiase venele. Mai erau doi tipi cu el, dar dormeau si el fiind foarte calm si senin, nu a tipat deloc si nu i-a trezit. Fata, avand in mana deja pansamentul si rivanolul pregatite pentru mine, s-a repezit sa il ajute. Si el in continuare, foarte senin statea sa il bandajeze. L-a legat strans cu o fasa deasupra ranii ca sa nu mai curga apoi i-a infasurat rana cu o bluza alba. In mai putin de un minut s-a imbibat toata bluza cu sange, din alba devenise rosie. Am fost sa caut controlorul prin tot trenul sa imi spuna care e cea mai apropiata gara ca sa chemam o ambulanta, dar trenul era mare, avea 20 de vagoane si nasul, cand ai mai mare nevoie de el, nu e. Pana la urma l-au luat cu ei cand au coborat la Medias oamenii cu care eram eu in compartiment si l-au dus la spital. Mi s-a parut ciudat. M-am simtit si eu super rau de multe ori, dar nu mi-am pierdut niciodata optimismul, speranta si dragostea pentru oameni si pentru viata. Mie imi plac mult oamenii si sunt constient ca mort nu as putea sa ii ajut, asa ca ma rog sa traiesc cat mai mult ca sa ajut cat mai multi oameni. Nu intelegeam de ce in momentul ala el a vrut sa moara. Tocmai in momentul ala in care mie mi-a cazut valiza in cap, facusem comotie si ma rugam din tot sufletul sa nu fie ceva grav, sa nu mi se formeze un chiag si sa nu fac un atac cerebral. Eu sunt norocos ca am o tarie de caracter mai mare decat altii. Cu greu m-ar putea dobori ceva. Am facut multe greseli la viata mea si am invatat sa ma ridic de jos de fiecare data. Dupa aceea, pana dimineata am reusit sa atipesc in reprize de 5 minute cu pauze intre ele. Fiecare 5 minute mi se pareau o vesnicie. A fost destul de odihnitor somnul ala. Nici nu mai stiu ce am visat. Tare imi e teama sa nu fi vorbit prin somn
A doua zi, dimineata am plecat cu autocarul la bunica mea la Buzau (Movila Banului de fapt, pe E85 inainte de Buzau) sa ii fac o surpriza. Cand sa cobor din autocar si sa imi iau bagajul, poc, am dat cu capul de usa de la compartimentul pentru bagaje. Inca un cucui :) Deja incep sa ma obisnuiesc. S-a bucurat mult bunica pentru ca am fost si pe la ea.
In momentul de fata ma doare destul de tare capul. Dar sunt fericit.
De ce am facut toate astea?
Pentru ca astfel de lucruri ma fac pe mine fericit.

A trecut ceva vreme de cand nu i-am mai acordat atentia cuvenita bloguletului meu. Nu s-a intamplat mare lucru in tot acest timp. Multi oameni mi-au spus ca am devenit mai trist, mai tacut, mai pus pe ganduri si vorbele asta chiar m-au pus pe ganduri. Oare chiar au dreptate? Daca da, oare nu eram la fel si pana acum? Daca au dreptate si m-am schimbat, inseamna ca s-a intamplat ceva si eu nu mi-am dat seama. Cred ca sunt obosit, plictisit, satul de atat nimic si am nevoie de o schimbare.
Intre timp am reusit sa iau si bacul, cu o nota destul de buna, oricum mai mare decat ma asteptam. Ieri am fost sa ma inscriu la facultate (facultati de fapt).Si m-am inscris. Poate ca asta e schimbarea de care aveam nevoie. Cu toate astea, cand am intrat pe usa Universitatii, nu am simtit nicidecum euforia pe care o asteptam, nu am avut sentimentul ala inaltator ca wow, in sfarsit am terminat liceul si o sa fiu ditamai studentul. Bucurestiul mi s-a parut mai gri ca nicodata. Am inceput sa descopar cat de frumos e Galatiul. E linistit si miroase vara a tei si vad luna de la balcon si aici sunt mai toti prietenii mei. A inceput sa imi fie dor de liceu, de colegii mei. E ca atunci cand ti se sparge un bibelou drag in zeci de cioburi...in zadar incerci sa te uiti la cioburi si sa iti amintesti cum era, in zadar incerci sa il lipesti ciob cu ciob si sa il faci la loc, nu va mai fi niciodata la fel. Urasc perioadele astea de tranzitie. Ma enerveaza la culme ca nu stiu ce va fi si cum va fi...si daca va fi mai bine. In mod sigur o sa fie o schimbare, si o sa incerc sa fac tot posibilul astfel incat sa fie una in bine. Sper sa dau peste oameni de treaba in Bucuresti. Sper sa ma descurc la facultate. Sper sa am mai mult timp sa ma implic in proiectele organizatiilor societatii civile. Sper sa pot sa fac ce imi place.
UNATC-ul, l-am cam pus in cui. Nu stiu ce va fi cu el...poate candva, in august, peste un an, peste doi, la pensie...poate voi spune si eu povestea mea in imagini. Poate voi face un film... sau mai multe. Prima dragoste nu se uita niciodata. E un cliseu, si nu imi prea plac cliseele, dar chiar nu vreau sa renunt la film. Cu facultate sau fara o sa fac eu un film pana la urma.
Se spune ca un om a trait degeaba daca nu a lasat ceva in urma. Unii au particularizat si au spus ca a trait degeaba daca nu a scris o carte, nu a plantat un copac si nu a facut un copil. Zilele trecute stand la o cola de vorba cu mai multi prieteni, imi spune Veze:
"Misule, hai sa scriem o carte!"
si la cat de "trist" sunt in ultima vreme, i-am raspuns simplu "OK, hai s-o scriem. Despre ce sa fie?"
"Ceva filosofic, ceva subtil, greu de inteles, care sa trezeasca intrigi."
...Off, ma depasesc chestiile astea; cel putin in momentul de fata. Sunt frumoase. M-am gandit de multe ori la asa ceva. Toata viata oamenii stau sa caute intelesuri. Toti poetii se chinuie sa nascoceasca metafore extraordianre, sa scrie cuvinte potrivite. Si regizorii, saracii, cauta o poveste extraordinara, o metafora, un context, o maniera potrivita de a spune povestea. Am cautat si eu toate lucrurile astea. E greu si m-am plictisit sa ma gandesc. E cel mai greu sa visezi. Ma oboseste visarea asta cu ochii deschisi. Poate de asta sunt mai trist. Refuz sa ma mai gandesc la ceva, refuz sa ma mai gandesc la nimic. Poate am devenit indiferent; ceea ce ar fi destul de rau. Daca ar fi dupa mine, daca nu as lasa nimic in urma, daca nu m-ar judeca nimeni, daca nu ar suferi nimeni, as lua un cort si-o bicicleta si as pleca prin lume, din sat in sat, din loc in loc, sa cunosc oamenii, sa le cunosc nevoile, sa ii ajut. Asta imi place cel mai mult sa fac. De asta nu m-as plictisi niciodata. Mi-e dor de Paris. As vrea sa merg acolo. Sper sa ajung in anul II la Paris XII. E la fel de gri ca Bucurestiul, dar parca e un gri mai prietenos, mai dulce, un loc care te face sa visezi si unde visele pot deveni realitate. M-am saturat sa imi caut inspiratia in trecut. Poate nu caut unde trebuie. Poate ar trebui sa mai astept...poate ca va veni odata cu schimbarea...cine stie ce imi rezerva viitorul? Am folosit prea multi de poate in postarea asta. E cel mai enervant cuvant.
Daca ma ambitionez, poate o sa incep chiar azi sa scriu o carte...una adevarata.
E o perioada critica in viata fiecarui om. Pana la 20 de ani iti faci planuri, iti doresti tot felul de lucruri, iti faci o lista chiar cu lucrurile pe care ai vrea sa le faci sau sa le ai "cand vei fi mare" cu toate ca esti constient ca nu va veni nici Mos Craciun, nici Zana cea Buna sa ti le dea sau sa te ajute si singur va trebui sa le faci pe toate. Si deodata te trezesti la 20 de ani ca esti deja mare, ca trebuie sa tragi linie, ca nu poti realiza decat foarte putin din cat ti-ai propus, ca trebuie sa renunti la visele tale marete si sa te ancorezi bine in realitate. In momentele astea ai nevoie de prieteni care sa mai lungeasca o zi, doua minciuna din copilarie spunandu-ti ca "Totul o sa fie bine.", dar ce te faci cand nu e nimeni care sa faca asta si din contra tu esti cel care trebuie sa faca asta. Desi nu esti prea increzator, iti gasesti pentru ei optimismul si le spui zambind "Viata e frumoasa! Merge inainte..." si daca ma gandesc bine, am dreptate; imi place sa am dreptate si in privinta asta chiar am :). Sunt destule argumente, cat timp traiesti poti sa cazi si sa te ridici de nenumarate ori, important e ca traiesti si poti sa te bucuri de viata.
Concluzii:
Sunt "trist"...
,dar
Ma bucur ca am luat bacul.
Ma bucur ca sunt bine.
Ma bucur ca ai mei sunt bine.
Ma bucur ca prietenii mei sunt bine.
Vreau o schimbare.
O sa fie o schimbare.
O sa fie o schimbare in bine.
O sa scriu o carte, o sa plantez un copac si o sa fac un copil ca sa nu spuna nimeni ca am trait degeaba. O sa fac si un film in caz ca nu vor citi cartea, copacul se va usca si copilul ma va uita :)
Se trage linie _________________(linie)
Peter Pan se maturizeaza...
Viata e frumoasa...