Who is Moo?

Anul trecut scriam tot aici ca esti mai bun atunci cand ai oameni buni langa tine. Exista multi oameni speciali in viata mea. Nu le-am spus niciodata cat de mult tin la ei. Probabil ca stiu. Sau poate nu. Sper sa stie.

Timpul, faptul ca pe masura ce crestem devenim tot mai ocupati si tot felul de alte motive care acum mi se par stupide m-au facut sa ma indepartez de multi dintre ei. Si imi pare rau.

Am facut multe lucruri anul asta, de care sunt mandru. Dar nu sunt mandru ca uitasem sa mai fiu copil. Incepusem sa fiu ca un robot care incerca sa faca totul perfect, care aparent nu avea nevoie de prea mult somn si mancare si care nu gresea niciodata. Ei bine robotul a gresit. Si, din fericire, au fost destui oameni in viata mea care sa ma invete sa fiu copil din nou. Sa zambesc. Sa ma joc. Sa glumesc. Sa-mi dau voie sa gresesc. Sa fiu optimist. Sa iubesc din nou oamenii si lucrurile simple. Sa visez.

De la un timp devenisem atat de ocupat cu tot felul de lucruri, importante ce e drept, in felul lor, incat tot ceea ce postam pe blog erau simple reclame la ceea ce faceam. Uitasem sa mai scriu despre viata, despre mine, despre lucrurile frumoase care mi se intampla. Desi toate aceste lucruri “corporatiste” (cum le placea colegilor mei de camera sa le spuna ca sa ma enerveze) cu care ma ocupam, au fost unele din cele mai frumoase lucruri care mi s-au intamplat vreodata. Dar practic era un lucru mare si frumos caruia ii eram dedicat total si care ma facea sa uit sa iubesc lucrurile simple cum sunt plimbarile prin parc, rasaritul dimineata, filmele, copiii. Singura vina o am eu.

Cu ceva timp in urma scrisesem poezia asta.

Cand o sa fii prea ocupat
Cu nimicurile tale
Sa stii ca nevisarea e pacat,
Sa-ti amintesti cum
Stralucea azi Soarele
Si tot nimicul se va face scrum
Si tu vei fi un nor de fum
Si vei pluti usor spre casa
Acolo unde Soarele straluce si iarba verde-i deasa,
Acolo unde oameni simpli isi pasc oile,
Acolo unde nimeni nu-ti opreste voile,
Sa stai cu muntii in campie,
Sa te sarute Dumnezeu,
Sa uiti de tine si de tot ce-i rau,
Sa scoti un pix si o hartie,
S-asterni pe ea o poezie
Si sa-ti dai seama ca-asta-i raiul tau.


Se pare ca intr-un tarziu mi-am amintit si eu toate astea. A fost nevoie sa vin acasa. Si mi-a prins bine Aici “e un loc in care pot, sa visez oricat ar fi de greu”. In noptile senine, de la balconul meu se vad doua stele, de o parte si de alta a Lunii. De stelele astea se leaga toate amintirile mele. Imi place sa le privesc de fiecare data cand vin acasa. E liniste si locul asta functioneaza ca o masina a timpului. De fiecare data cand le privesc e ca si cum m-as intoarce in timp. Am fost exact in acelasi loc sute de nopti in trecut, iar stelele au fost tot acolo si practic nu e nimic schimbat, decat eu, nu e nimic care sa imi aminteasca de prezent decat gandurile mele. Cand sunt acolo uit cati ani am, cate mailuri necitite ma asteapta si in cate locuri trebuie sa merg maine. Stand asa acolo, as putea sa am la fel de bine 5 ani, 16, 75. Sunt tot eu, pierdut intr-un spatiu atemporal.

Am cam deviat de la scopul acestei postari. Ma gandisem sa fie un fel de multumire pentru toti oamenii speciali din viata mea care ma inspira si un fel de sorry letter pentru cei fata de care m-am indepartat fara sa vreau.

Le multumesc colegilor mei de liceu alaturi de care am petrecut cea mai frumoasa perioada din viata mea. Chiar imi e dor si imi amintesc cu nostalgie de liceu. Ma bucur ca macar pe unii dintre ei i-am pastrat aproape si ca de fiecare data cand ne intalnim imi fac ziua mai frumoasa.

Le multumesc aseristilor mei dragi, alaturi de care am crescut si m-am maturizat intr-un singur an cat altii in 10 si de la care am invatat numai lucruri frumoase.

Multumesc mama si tata pentru ca sunteti cei mai buni parinti din lume! Chiar daca nu petrec prea mult timp cu voi, asta nu inseamna ca nu va iubesc.

Multumesc celei mai dragute fete din lume, pentru faptul ca este cea mai draguta fata din lume : ) .

Multumesc bunicii mele pentru ca ma iubeste neconditionat, chiar mai mult decat pe tata, ca doar asa fac toate bunicile. : )

Le multumesc verisorilor mei care practic au crescut impreuna cu mine. Avem sute de amintiri frumoase de cand eram mici. Imi amintesc cum ma jucam cu Marius de-a Spidermanii. Sau cum alergam prin balti cu Vali pana cand ne faceam numai noroi din cap pana in picioare. Chiar si de Andrei cel mic imi amintesc cu placere cum imi zambea cand se trezea dimineata cand stateam cu el si imi stia numele, desi uneori nu ma mai vedea luni intregi si imi spunea “Tu esti Misuuuu. Eu sunt Adei.” .

Multumesc prietenilor! Chiar daca, poate cu unii dintre voi se intampla sa vorbesc si o singura data la cateva luni. Sunteti acolo. Nu am uitat pe nimeni. : )

Incepe sa sune a discurs de Oscar...asa ca ma opresc aici.

Numai bine!



Voltaj - Etajul 3



Voltaj- Crede



Voltaj - Si ce