Who is Moo?

.....................................................................................
.....................................................................................
Punctele de suspensie pun mereu oamenii pe ganduri. Si cand sunt prea multe puncte, ne coplesesc gandurile pana ne inecam in ele. Pe mine ma bate vantul, pardon, ma bate gandul de ceva vreme sa fac film. Daca voi reusi, habar nu am. Sunt prea multe puncte, ca intr-un cec in alb care asteapta sa fie completat, dar nu sunt eu cel care il completeaza. In ultimul an m-am indoit de multe ori de mine si mi-am pus de mii de ori intrebarea daca am puterea sa razbesc in lumea filmului, daca merita sa ma chinui, daca vreau sa fac parte dintr-o astfel de "comunitate de artisti"; mereu au existat indoieli; multi prieteni si cunoscuti ma incurajau, poate pentru ca sunt prieteni si cunoscuti, pentru ca e frumos sa iti sprijini prietenul in demersul lui, dar poate si pentru ca erau din afara "sistemului" si vedeau doar partea frumoasa si usoara a lucrurilor. Adevarul este ca e destul de greu sa faci film in Romania, dar nu imposibil. Au fost multe motive (financiare, morale, deontologice) si multe persoane din sistem care m-au descurajat si m-au facut sa ma razgandesc si sa spun "Gata! A murit dorinta din mine...", apoi nu dura mult si gaseam un motiv sau daca nu il gaseam eu mi-l dadea cineva sau il descopeream intr-un film, intalneam o persoana sau o vedeam la televizor, o persoana care pur si simplu ma tulbura, ma fascina, imi dadea toate gandurile peste cap si ma facea sa revin asupra deciziei si sa imi spun "Taci! Nu a murit nimic...Pot orice! Nimic nu e imposibil!"

Aici e povestea mea...e simpla, de la inceputuri pana in prezent:

De cand eram mic mi-a placut sa lucrez cu oamenii, sa fiu in preajma lor, sa le ascult povestile, sa descopar oameni noi si locuri noi cu povesti interesante.
Cand nu aveam oameni pe care sa ii ascult si nici locuri pe care sa le descopar imi imaginam eu propriile situatii de viata cu povesti, locuri, personaje. Scriam scenarii, drame, poezii. Era un mod de evadare, de a face lucrurile dupa voia mea, de a aranja totul asa cum vreau eu.
De atunci imi doream sa fac film "cand voi fi mare". Voiam sa vada si ceilalti ce vad eu in mintea mea si sa ii fac sa zambeasca, sa gandeasca, sa planga, sa traiasca...sa simta ce simt eu, la aceeasi intensitate. Dar nu imi pusesem niciodata problema cum o sa ajung eu in postura de a face filme. Habar nu aveam de existenta unor institutii de invatamant cu specializare in film. Abia cand au murit Cristi (Cristian Nemescu) si Otto (Andrei Toncu) am aflat de existenta UNATC-ului. Poate e tarziu pentru mine, poate e prea devreme pentru ei. Acum ma doare sufletul si imi doresc sa nu fi avut niciodata ocazia sa aflu de UNATC; cel putin nu in aceste circumstante. In noaptea in care au murit nu am putut sa dorm deloc. Eram intr-un fel revoltat ca media din Romania ma privase de cunoasterea unor oameni ca ei pana atunci. Asa se intampla aproape mereu im media, ne neglijam valorile pana in momentul cand mor, le readucem atunci in atentie apoi le uitam iar. In acea noapte am cautat pe internet biografiile celor doi, toate informatiile pe care le putea oferi internetul despre ei si am vazut toate filmele lor. Asa am aflat eu ca Otto si Cristi au studiat la UNATC si din acel moment mi-am propus sa ajung si eu acolo si sa le calc pe urme. Visele mele prindeau contur si UNATC-ul era singura panza unde as fi putut sa le proiectez astfel incat sa le vada si ceilalti. Am intrat pe siteul institutiei si de acolo am aflat ce presupunea admiterea la regie. Mi s-a parut interesant si poate un pic ciudat. Nu ma gandeam ca exista o universitate unde sa nu conteze media de bacalaureat si sa nu se dea admitere din matematica, geografie, fizica sau alte discipline scolare. Luam contact cu o lume noua care ma fascina din ce in ce mai mult. Vazusem unele filme ale marilor regizori europeni si le apreciasem mult, insa fara sa le cunosc adevaata valoare si, sincer sa fiu, eram mai obisnuit cu dramele hollywoodiene. De atunci am inceput sa vad filmele marilor regizori si am cunoscut tot felul de tineri pasionati de regie. Ma speria putin ideea ca aveam mai putine cunostinte decat ei. Nu imi place sa vad filme piratate, ma simt prost si cei care s-au chinuit sa faca filmul ar fi indreptatiti sa ma catalogheze drept un hot, dar nici alte posibilitati de a vedea filmele vechi ale marilor regizori (cei din repertoriul de concurs pentru admiterea la regie) pentru ca la centrele de inchiriere DVD nu se gasesc (pentru ca probabil nu le-ar inchiria nimeni avand in vedere ca nu sunt filme comerciale), iar in Galati nu mai exista nici cinematografe, cat despre o cinemateca unde sa vedem astfel de filme nici nu poate fi vorba. Atunci unde sa vad astfel de filme?
In primavara anului trecut am fost la cursurile de pregatire pentru admitere organizate de UNATC. Veneam la bucuresti in fiecare weekend. Eram fericit ca in sfarsit am posibilitatea sa cunosc profesorii de acolo, sa cunosc si alti oameni pasionati de regie, sa schimbam pareri. Artistii sunt foarte capriciosi in marea lor majoritate si au fiecare o personalitate foarte puternica. Toti cei de la cursuri erau tineri inteligenti, pasionati, dar mie mi s-au parut reci, putin rai, egocentristi si egoisti. Ma intrebam daca asa sunt toti artistii. In mod sigur nu. Eu nu pot fi asa. Poate nu sunt un artist. Nici nu ma consider un artist. Sunt doar un om care vrea sa spuna oamenilor ce gandeste intr-un mod cat mai frumos. Profesorii mi s-au parut putin duri in limbaj si in atitudine la inceput, dar pe parcurs mi-am dat seama ca sunt niste oameni deosebiti si ca nu incercau decat sa ne prezinte lumea filmului asa cum e: dura. Multi dintre colegii de la curs erau ferm convinsi ca la UNATC se intra pe "pile". Eu aveam opinia mea. Ajunsesem sa ii cunosc destul de bine pe profesori, incat sa stiu ca nu ar admite pe cineva cu care sa nu poata lucra. Acest lucru ma facea sa cred in mine si sa imi spun ca nu trebuie decat sa le demonstrez ca intradevar merit sa fiu acolo si ca pot sa lucreze cu mine in cei 3 ani de facultate. Pur si simplu nu mi-i imaginam pe Cristi si Otto intrand pe pile la UNATC. E imposibi. Si eram ferm convins ca ceilalti spuneau doar baliverne. ("Vulpea cand nu ajunge la struguri spune ca sunt acrii") Sunt doar 14 locuri, stiu ca sunt putine, dar stiu ca daca voi fi bun nu va mai conta nimic, iar daca nu, voi inceca toata viata sa fiu bun. Poate ca sunt naiv. Eu cred ca e doar incapatanare. Mi-am propus ca daca nu voi intra la facultatea de film anul acesta, sa incerc in fiecare an, pana reusesc.
Un rol important in decizia mea de a continua sa imi doresc din ce in ce mai mult sa intru la regie l-a avut Festivalul de film de scurt si mediu metraj Next, organizat in memoria lui Cristi si a lui Otto. Despre Next am aflat dintr-un afis lipit la intrarea in facultatea de film, am intrat apoi pe siteul Societatii Culturale Next si am fost surprins cand am vazut ca fundatia a fost infiintata si ca festivalul este organizat chiar in memoria celor doi oameni care mi-au influentat in mod indirect viata. Am mers la festival si anul trecut si anul acesta. Atmosfera de la Next mi-a dat curaj si m-a facut sa ma simt foarte aproape de cei care au reusit, pentru ca la Next nu au existat "fani" si "vedete" ci doar oameni pasionati de film, toti la fel, discutand de la egal la egal. Daca ar fi posibil, mi-as dori sa fie Next in fiecare zi. Nu as mai pleca din sala de cinema decat sa ajung la seminarii si nu m-as mai dezlipi de podeaua cimematecii Eforie de unde am vazut atatea filme cand sala era plina, unde m-am simtit atat de bine si de unde sper sa vad intr-o zi si unul din filmele mele.

.....................................................................................
.....................................................................................
ramane de vazut

Nu stiu de ce mai toata lumea e nervoasa in perioada asta si atunci cand incerci sa le faci un bine, unii nu reactioneaza tocmai placut. Poate ca oamenii nu au nevoie de ajutor. Poate ca oamenii nu au nevoie de gandurile mele. Zic unii... Nu cred asta.
Oamenii au nevoie de oameni. Daca eu ma pot numi om, atunci oamenii au nevoie de mine. Daca ei se pot numi oameni atunci am nevoie de ei. Neoamenii sunt doar niste entitati anonime. Ar putea fi un ciorap, o varza, un clovn fara identitate. Neoamenii au masti. Nu mi-a placut niciodata sa port masti. E usor sa fii sincer cand nu ai nimic pe suflet. Accept ideea ca exista o posibilitate foarte mare ca eu sa gresesc. Imi dau voie sa gresesc si imi asum greselile pe care le fac atunci cand imi dau seama de ele. Sunt doar un copil. Cum eu nu va judec, va rog, nu ma judecati!

De ce sunt unii atat de rai, atat de indiferenti? Acum 2 saptamani unei rude i s-a facut rau pe strada. Nu a intervenit nimeni. Nici macar nu l-au intrebat ce are, ce a patit, au trecut pur si simplu pe langa el privindu-l cu ostilitate. Orice om cazut pe jos pe strada e in ochii lor boschetar sau betiv. Sambata tatal meu a alunecat pe noroi si a cazut. Si-a fracturat un deget si avea mana plina de sange. Nimeni nu s-a oprit sa ii intinda o mana sa il ridice. Toti fugeau cat vedeau cu ochii. Tot un om cazut pe jos, pentru ei tot un betiv. Acum ceva timp o fata statea singura pe o banca in parc si plangea. A stat acolo mai bine de o ora. Nimeni nu s-a dus sa o intrebe ce patise. Cand am fost sa cumpar paine odata, vanzatoarea plangea. Toti cumparau paine, observau ca plange si se grabeau sa plece mai repede. Unii chiar se amuza in astfel de situatii. De ce oameni buni sunteti atat de rai? De ce sunteti atat de indiferenti? Tu "marele" mic anonim, in loc sa judeci nu ar fi mai bine sa ajuti, sa intrebi, sa iti pese? Asta te-ar face om!

Nu mai cunoscusem de mult un om cu adevarat om. Azi am fost la catedrala. Erau aduse moastele Sfantului Vasile. Era o vreme pe care nici neoamenii nu ar merita sa fie lasati afara. Se facuse o coada cam de 300 m si inaintam cu 1 metru pe minut. Am stat acolo 5 ore. Imi inghetasera picioarele. Abia mi le mai puteam tarai. Mi se inclestasera degetele de la maini. nu mai puteam nici sa desfac pumnul sa raspund la telefon. Cu toate astea am avut o satisfactie enorma. Eram singurul pusti de pe acolo. Restul oamenilor erau trecuti de 30 de ani. Toti se uitau ciudat la mine la inceput. Unii erau foarte revoltati ca elevii de liceu si de gimnaziu intrau in fata cu profesorii de religie si se intrebau de ce oare eu stau ca prostul la coada. Pur si simplu asta era si principalul motiv pentru care ma aflam acolo. Moastele erau importante, dar faptul ca puteam sa stau atatea ore intr-o mare de oameni si sa le urmaresc fiecare gand, fiecare reactie in niste conditii critice era ceva deosebit pentru mine. Curiozitatea i-a facut sa intre in vorba cu mine. Incercam sa le raspund cu blandete. Cand ii barfeau pe elevii de liceu care intrau in fata incercam sa ii fac sa inteleaga ca e si asta un mijloc de a-i face sa fie mai apropiati de biserica. Oamenii mai in varsta au fost invatati de mici sa aiba credinta si ar fi stat si zile intregi la coada, dar unii copii de liceu nu ar fi stat nici 5 minute. Atunci cum sa aducem copiii mai aproape de biserica daca nu lasandu-i sa se apropie? AU inceput sa ma priveasca toti intr-un mod si mai ciudat. In ochii lor era un fel de admiratie combinata cu putina ostilitate. O doamna mi-a dat un covrig. Nu stiu de ce mi l-a dat tocmai mie. Probabil pentru ca m-a vazut mai "batut de vant". Apoi o alta doamna foarte draguta mi-a dat flori din buchetul ei ca sa le las si eu langa moaste. Am vrut sa i le platesc. Nu a acceptat. S-a confirmat din nou convingerea mea ca oamenii buni iti dau din ce au si fara sa le ceri si ca romanul e om bun, daca as merge cu bicicleta prin tara din sat in sat nu as muri de foame, s-ar gasi cineva care sa imi dea si mie macar o bucata de paine. Erau toti niste oameni atat de simpli si aveau cu totii niste ochi atat de sinceri. Nu am mai vazut niciodata atatia ochi plini de sinceritate in jurul meu. Pur si simplu imi zburda inima de fericire. Sau poate doar tremuram :).

Daca mai era nevoie, mi-am dat seama inca odata de frumusetea vietii. Intamplator ma aflam si luni pe langa catedrala atunci cand au fost aduse moastele. Se stransese si atunci destul de multa lume. Am zabovit putin in fata catedralei pentru a contempla momentul. Tocmai imi cumparasem niste carti de la Teora si te tineam intr-o sacosa de plastic. Langa mine era o femeie mai in varsta cu un copil mic (cam de 5 ani) care "pipaia" pe toata lumea din jurul lui. brusc ma agata de picior, apoi imi ia sacosa la propriu in brate. Imi plac mult copiii si gingasia lor. Mi s-a parut ceva normal. Mama sau bunica, pentru ca nu stiu ce era, a sarit imediat sa il desprinda de sacosa mea de teama sa nu ma fi deranjat. Nu ma deranjase. Ma facuse chiar sa zambesc, doar ca ma punea putin pe ganduri comportamentul lui. Avea niste gesturi oarecum ciudate. In fata noastra era o planta, mai exact un tufis(boschet) pentru a nu stiu cum sa ii spun altfel. Vad cum, il atinge, se retrage putin, apoi isi indreapta atentia spre el. Incepe sa ii pipaie frunzele intr-un mod ciudat si intreaba "Ce e asta?". Femeia ii raspunde: "O frunza!", la care el isi ridica privirea catre ea si intreaba curios: "Ce e o frunza?" Am ramas pur si simplu blocat. Avea ochii tulburi si albiciosi. Atunci mi-am dat seama ca e orb si ca vedea lumea intr-un mod cu totul si cu totul special. Daca m-ar fi intrebat pe mine ce e o frunza nu as fi stiut ce sa ii spun. E atat de simplu pentru noi sa intelegem ce e o frunza si totodata atat de greu de explicat unui copil orb de 5 ani. Nu o poti descrie sub nici o forma pentru ca mereu va ramane ceva de neinteles pentru el. O frunza e o parte a unei plante, dar ce e o planta? Sunt multe lucruri in viata pe care le ignoram in fiecare zi si nu ne bucuram de ele, dar care se bucura de o atentie deosebita din partea oamenilor care nu se pot bucura de ele. Nu e pacat?
Cata lumina in ochii lui si ce intuneric in noi!
Multumesc!




Provincialii - Oameni





George Nicolescu - OAMENI BUNI





Vali Sterian - Vino Doamne

De ce sunt prosti oamenii destepti?
Intrebarea asta ma chinuie de mult timp...
Asta e si motivul pentru care am incercat sa ma indepartez de modelul ideal de "om perfect" spre care aspiram.

Comparativ cu altii ce v-au incantat
Vorbindu-va in stilul lor prea elevat,
Eu nu-mi doresc sa fiu un geniu dezolat
Ci doar un zeu umanizat.

Am gasit un raspuns; sau cel putin cred asta.
Oamenii care pretind ca sunt destepti sunt prosti pentru ca se ocupa cu prostii.
Isi dedica intreaga viata unor idealuri prostesti care se transforma foarte usor in lanturi. Oamenii destepti devin scavii propriilor idealuri. Asa cum spunea Veze, sunt doar un punct in centrul cercului rotund, alunecand spre margini. Dar marginile nu exista. Ti le creezi singur atunci cand vrei sa le depasesti si astfel devi captiv intr-un spatiu inchis, un spatiu in care nu mai exista altceva decat tu si vidul care te inconjoara si care pune o presiune atat de mare pe tine incat simti ca iti explodeaza capul si ai face orice sa iesi de acolo.
Sentimentele, arta, iubirea, neincrederea, cautarea eterna...sunt prostii care te fac sa suferi atunci cand nu corespund vointelor tale. Si totusi unii oameni accepta aceasta "suferinta dureros de dulce". Chiar fac din asta un mod de a trai si suferinta e mai mare atunci cand nu mai gasesc nicio cale de a ajunge la aceasta suferinta decat atunci cand o traiesc. Oamenii astia sunt prosti pentru ca le place sa sufere. Unii "rautaciosi" ai zilelor noastre ar eticheta acesti oameni ca fiind EMO. Nu sunt. Sentimentele, arta, iubirea, credinta au existat dintotdeauna, de pe vremea cand nu se inventase termenul de EMO, si totusi astfel de oameni isi traiau suferinta provicata de aceste prostii si pe atunci.
Unii cred ca frumusetea vietii este data de cunoastere.
Eu cred contrariul. Cu cat stii mai multe, cu atat iti doresti sa stii si mai multe, iti pui tot mai multe intrebari care te chinuie, iti dai seama ca viata nu e chiar asa frumoasa si te chinui sa gasesti o solutie de a o face mai frumoasa.
Am o deosebita admiratie pentru oamenii care nu se considera destepti, pe care lumea ii considera mediocri sau chiar prosti si care de fapt nici nu vor sa fie destepti.
A fi destept inseamna sa incerci sa le stii pe toate.
Ei nu le stiu pe toate.
Ei stiu sa isi traiasca viata. Ei stiu sa fie fericiti. Si asta nu ii face mai destepti, ii face mai intelepti, ceea ce pentru ei este de ajuns.

Zilele trecute am iesit cu mai multi prieteni sa bem ceva la o terasa (nu conteaza care) si in timp ce stateam noi acolo si ne amuzam, apare un om ciufulit, nebarbierit, cu ochii tulburi, cu niste papuci rupti de cauciuc (afara erau 6 grade) si cu un pardesiu destul de subtire sub care ascundea un catelus si doua carti. Am intrat in vorba cu el si mare mi-a fost mirarea cand am descoperit ca stia sa numere in franceza, in germana, in rusa...stia sa se exprime(chiar daca mai sacadat) asa cum nu multa lume o face, punea suflet, valoare, tarie, punea un "ceva" anume greu de explicat in fiecare cuvant pe care il spunea...si asta m-a fascinat. Am comandat 10 mici; a venit la mine, mi-a intins un leu (probabil singurii lui bani) si m-a rugat sa comand un mic si pentru catelul lui "ca murea de foame saracul". Am comandat cu 2 in plus. I-am spus sa manance si el unul. M-a impresionat faptul ca desi probabil foamea lui era mai mare decat a cainelui prefera sa il stie pe el satul. Ce stiu oamenii destepti despre iubire? Uite asta e iubire!!! Cati oameni ar cumpara mancare unui caine din ultimii lor bani atunci cand si ei mor de foame. Oamenii destepti se tem de moarte, se tem de mister pentru ca si-au dat cu parerea despre ea dar nu stiu nimic. Oamenilor simpli nu le e frica de moarte pentru ca nu se gandesc la ea. Ei se tem doar de cat de mult vor suferi daca nu fac ceea ce trebuie la momentul potrivit.

Anul trecut m-am intors de la Iasi cu personalul care oprea din sat in sat pana la Tecuci (am facut 5 ore pe cand cu rapidul faceam doar 3) . Stateam in compartimentul meu care se transformase practic untr-un chatroom. La fiecare statie urca cineva nou si mai cobora cineva. In intervalul dintre doua statii interlocutorii mei imi povesteau intreaga lor viata sau cel putin reuseau sa imi transmita santimentul ca ii cunosc de o viata. Si astfel am aflat in jur de 7 povesti de viata intr-o singura calatorie de la Iasi la Tecuci. Oamenii ii caracterizeaza pe cei care calatoresc cu personalul din halta in halta drept navetisti, oameni simpli fara prea multe lucruri de spus. Din contra... Asta primavara am facut niste cursuri la UNATC in Bucuresti, drept pentru care eram obligat sa merg cu trenul in fiecare weekend acolo. Se spune ca majoritatea celor cara calatoresc spre bucuresti cu inter city sunt studenti sau oameni de afaceri, oameni cotati ca fiind de un intelect superior navetistilor de pe personal. Si totusi...din 50 de calatorii la Bucuresti, nu am aflat nicio poveste de viata, in aproximativ 40 din ele pot spune caori am dormit, ori am facut poze, ori incercam sa scriu ceva; doar in 10 din ele am schitat o tentativa de conversatie ori cu niste profesoare, ori cu niste femei mai in varsta pe care curiozitatea le impingea sa ma "ischiteasca" si ce mananc la micul dejun...Ideea pe care vreau sa o scot in evidenta e ca acei oameni simplu din personal cu toate ca nu stiu nimic extraordinar stiu o multime de lucruri despre viata si nu se tem sa se exprime, pe cand oamenii destepti se inchid in ei, isi creeaza bariere de care se impiedica ori de cate ori incearca sa iasa din interiorul cercului rotund si sa devina mai umani.

Cand eram mic mergeam cu clasa, cu autocarul in excursie, la munte si vrand, nevrand trebuia sa suportam drumul lung pana la destinatie. Stateam si priveam pe geamul autocarului. Era ca un ecran mare cu cristale de roua, ca o plasma , cu plasma sangvina a celor pe care ii priveam, cu seva copacilor, cu esenta materiei din care era facut totul. Un film mai real decat orice documentar despre viata si despre oameni mi se derula prin fata ochilor. Vedeam casute din chirpici, cu acoperisuri de paie, cu un locusor mic in jurul lor sub forma unei gradinite imprejmuita cu un gard facut din 3 bete. Vedeam copii si oameni slabi, cu fetele arse de soare, care zambeau catre mine si imi faceau cu mana. Si brusc mi-am amintit de Sadoveanu si de felul in care descria el lumea satului: timpul avea o rabdare nemarginita cu acesti oameni cu suflete usoare. Simteam ca rad ironic de mine, ca unul chiar voia sa-mi spuna "Ce trist esti tu caci crezi ca ai ceva, crezi ca esti liber, si de fapt nu ai nimic si iti e orizontul ingradit. Ce fericit sunt eu caci n-am nimic, nu am probleme existentiale, nu am un suflet mic, nu-i caut vietii rostul, dar imi ramane libertatea, viata, timpul, familia si jocul...si asta pentru mine-nseamna totul!"

Cat de nefericiti sunt unii indivizi ca in desteptaciunea lor de indivizi nu pot fi OAMENI( PROSTI SI SIMPLI) ci doar un milion de neuroni livizi, avizi si obositi.!

I want to dream again...

Acestea sunt primele mele cuvinte postate pe net dupa mult mult timp.

A fost o perioada destul de lunga in care nu am mai scris nimic. Sincer, nu stiu de ce, dar am refuzat sa ma exprim in orice mod as fi putut sa o fac, chiar si prin scris, care pana nu demult imi era cel mai usor mod de exprimare.

Poate ca din dorinta de a fi "prea om" m-am indepartat tocmai de scopul in sine. M-am schimbat mult in ultima perioada. Nu as putea spune ca m-am maturizat. Eu unul consider ca aveam o gandire mai matura pe vremea cand eram mai copil decat sunt acum. Poate ca si din cauza ca atunci eram mai determinat sa fac un anumit lucru pe care mi-l propuneam; eram mai ambitios. Poate si pentru ca gandeam mai mult, aveam mai mult timp pentru a sta de vorba cu mine, aveam prea multe probleme, sau prea putine. Acum stiti care este problema? Problema este ca nu am nicio problema. Mereu am cautat sa am o preocupare, sa am o problema, care sa ma motiveze. Dar cum nu gasesc problema, nu imi mai gasesc nici motivatia. Ma motiveaza mai mult problemele celorlalti. Multe persoane ma acuza de un altruism exagerat. Nu puteti sa imi reprosati ca incerc sa fiu om, ca incerc sa fiu bun, ca incerc sa fiu om bun. Poate ca e si vina voastra ca am devenit mai indiferent sau poate e doar o revolta a mea datorita lipsei unui feed-back din partea celorlalti; pe principiul "merge si asa", "nu trebuie sa fiu perfect" sau "nu trebuie neaparat sa fiu eu cel care face ceva, sa mai faca si altii", am cazut dintr-o extrema in alta si m-am indepartat destul de mult de valorile la care tineam cel mai mult si care ma deosebeau de marea majoritate a celorlalti oameni.

Imi doresc sa mai fiu copil...

Atunci puteam sa scriu poezii, povesti, sa ma indragostesc. sa sufar, sa cad, sa ma ridic. Nu cred ca aveam un motiv anume. Asta simteam atunci si nu are rost sa ma intrebati de ce... Acum pur si simplu nu mai pot. Oare am devenit un insensibil? Am tot timpul din lume ca sa fac ceva si totusi nu fac nimic. Mereu imi propuneam " de joi ma schimb, o sa fiu iar ca inainte, o sa fiu chiar mai bun..." si astfel au trecut nenumarate joi, din calendar am rupt cateva zeci de foi, degeaba, timpul a trecut prin mine…si eu pe langa el…Acum sunt eu, si probabil nu as mai fi eu daca nu as fi fost tot eu in tot acest timp. M-am schimbat, cu sau fara voia mea, fara sa-mi dau seama, dar trebuie sa accept asta. Poate ca vechiul eu ar fi suferit mai mult, poate ar fi facut mai mult. Si totusi este un lucru bun sa nu mai suferi; indiferenta mi-a adus tarie. Dar totusi de ce sufar ca nu mai pot sa sufar?
Toti alergam in viata catre un ideal, doar ca uneori, fara sa ne dam seama, fiind orbiti de aceasta dorinta de a ne atinge idealul, ne abatem de la drumul nostru si mergem pe carari gresite care nu duc nicaieri. Viata e un drum cu sens unic, nu te mai poti intoarce in trecut, dar din fericire intalnim cate o rascruce de drumuri la fiecare pas;important este ca in final, in urma alegerilor bune sau mai putin bune pe care le facem sa ajungem la "destinatie".

Emil Cioran spunea ca "Incercand sa devenim oameni, devenim neoameni".

Si VeritaSaga preiau aceeasi idee in melodiile lor: " Ne nastem sanatosi si incercand sa ne vindecam devenim bolnavi".

Cine este Moo?

Moo este un fel de eu, dar nu este nici eu cel de acum, nici eu cel de demult. Moo este cineva. Moo este acel cineva care as vrea sa fiu, acel cineva care ati vrea voi sa fiu, acel cineva pe care imi e imposibil sa il creez singur, acel cineva pe care vreau sa il descopar aici alaturi de voi. Asa ca astept comentarii.



De ce Moo?

Simplu...pentru ca Me era ocupat.