Who is Moo?

Sunt in tren. In ce fel ciudat ma simt. Sunt doar eu, trenul si 1000 de ganduri. Azi e ziua cea mare. Ziua in care prepelitul cel mic paraseste cuibul. Asa i-a fost dat sa rataceasca de colo colo in cautarea binelui pentru el si pentru ceillalti. Viata l-a luat putin prin surprindere; tot felul de evenimente neasteptate. Parca ieri era copilul care visa la ce va face cand va fi mare. Si iata ca acum e mare. Cum se poate una ca asta? Cand a trecut tot timpul acesta? Eu unde am fost? Viata mea e un film care se trage cu 10 000 de fps. Este oare o viteza mult prea mare pentru mine? O pot duce? Se va rupe oare banda de celuloid sau va rezista? Imi va fi dor de el. De copilul din mine. Imi voi intoarce mereu gahdul catre el atunci cand voi simti ca viata ma depaseste, iar el imi va reda zambetul, speranta, curajul. Asa era pustiul pe care il stiam. Murim in fiecare zi cate putin. Azi nu numai ca va fi ultima zi inaintea studentiei mele, dar va fi ultima a 30-a zi din a 9-a luna din 2009, zi pe care nu voi mai avea ocazia sa o traiesc niciodata. Voi incerca sa fac in asa fel ca inainte sa mor si sa renasc in acelasi timp la fiecare miez de noapte, sa traiesc. Nici in trecut si nici in viitor. In punctul zero.
Acum o saptamana am fost la un workshop unde au vorbit mai multi oameni care si-au implinit visul. Am cunoscut muli oameni buni acolo. Am cunoscut oameni care ma inspira. Si mi-am facut prieteni. Am invatat multe de la George Ivascu. Mi-a dat curaj. Sa traiesc fiecare clipa, sa tratez totul cu umor, sa merg mai departe. Mi-am dat seama de un lucru. Ca esti mai bun atunci cand ai oameni buni langa tine si ca te transformi involuntar intr-un om mai rau atunci cand esti inconjurat de oameni rai. Daca vrei sa ramai un om bun trebuie sa aduni prin ceea ce faci cat mai multi oameni buni in jurul tau. Si cum nu vei putea niciodata sa scapi de cei rai, va trebui ca prin atitudinea ta sa ii schimbi, sa ii faci si pe ei sa fie buni. Ma numar printyre oamenii care cred in puterea exemplului personal. Am invatat sa imi respect deciziile, sa imi asum responsabilitatea pentru ele si sa am curajul sa merg pana la capat. Am invatat ca daca ai inceput sa traversezi strada in fuga printr-un loc nemarcat, sub nicio forma sa nu te mai intorci inapoi pentru ca te va calca cel putin o masina.
De curand m-a intrebat cineva ce-mi doresc de la viata. Am o lista lunga de vise si dorinte. Multe din ele sunt legate de oameni si de fericirea lor. Si mai multe sunt legate de film. Cred ca as putea sa rezum totul intr-o singura idee pentru care probabil ma vor critica multi cineasti. Imi doresc ca la un moment dat sa gasesc pe un site de torente si un film semnat de mine: „Filmul meu—by Moo – DVD RIP”, un film pe care sa doreasca sa il vada toata lumea, un film care sa fie la indemana tuturor, un film care sa le aduca celor care il vizioneaza o emotie, o bucurie, un zambet, o lacrima de fericire. De ce imi doresc ca filmul meu sa fie piratat? De ce nu? Este cea mai buna dovada ca cineva este interesat de el. Un film prost nu va fi piratat niciodata.
Ce repede a trecut timpul. Mai scurt imi pare drumul, acum la dus de-acasa…De maine incepe un nou capitol in viata mea. Voi fi student. Ma despart de vechii prieteni, de colegii de liceu, de familie, de camera mea, de florile din balcon, de faleza, de Dunare, de cerul violet, de Bubu, de Golf-ul unde chiuleam, de gara unde mancam covrigi, de verdeata de la LMK, de strazile prafuite si slab luminate, de stelutele pe care le priveam de la balcon de fiecare data cand ma prindeau zorile treaz(si ma prindeau destul de des, spre nemultumirea alor mei). Imi va fi dor de tot ce a insemnat si va insemna pentru totdeauna o parte din mine. Nu stiu ce imi va rezerva viitorul, ce colegi voi avea, ce profesori, ce prieteni. Dar stiu ceva sigur. Doamne Doamne are un plan maret cu mine. De asta am avut de atatea ori noroc. De asta am ajuns aici. Altfel m-ar fi lasat in voia sortii. De unde stiu ca exista? Acolo unde exista un decor si personaje, cu siguranta exista si un regizor.(Oana Pelea) Sper sa trec cu bine de primul an, sa obtin o bursa Erasmus la Paris, sa gasesc in sfarsit acea poveste extraordinara care sa merite sa fie pusa in scena de un viitor student la regie, sa fac si sa vad cat mai multe filme, sa fiu inconjurat de cat mai multi oameni buni, sa fiu acceptat in ASER si sa reusesc sa fac cat mai multe lucruri bune impreuna cu cei de acolo. Sper sa fie bine! Cam asta e tot.
O viata frumoasa, implinirea viselor si multa bafta tuturor!

A patra mea incercare de a face un film, prin clasa a 11-a pentru un proiect de liceu despre efectele tutunului.

A treia mea incercare de a face un film, prin clasa a 11-a pentru un proiect de liceu despre efectele violentei in scoli.

A doua mea incercare de a face un film, prin clasa a 11-a pentru un proiect de liceu despre alimentatia sanatoasa si nesanatoasa.

Prima mea incercare de a face un film, prin clasa a 10-a pentru un proiect de liceu despre imaginea Romaniei in Europa.

Stau singur pe o banca in gara,
Am asteptat atat de mult sa fie vara.
Vad pe peron cum oameni infloresc.
Eu nu-i cunosc, dar totusi ii iubesc
Pe toti si mi-as dori sa fie ferciti.
Pe-un felinar pe care umbrele l-au stins
Tresar doi porumbei cam adormiti.
E 12 si peronul e pustiu.
Se-aude un zgomot ca de plans.
E trenul de Brasov pe care-l stiu.
Pleaca si el incet, se duce
In brate cu triajul sa se culce.
Acum e bezna, dar totusi e lumina.
Mi-e frig, tremur si mi-e frica
Se-aude un scartait, vagoanele suspina
Si din vazduh apari mirifica
Doar tu, a noptii mandra fiica.

Cand o sa fii prea ocupat
Cu nimicurile tale
Sa stii ca nevisarea e pacat,
Sa-ti amintesti cum
Stralucea azi Soarele
Si tot nimicul se va face scrum
Si tu vei fi un nor de fum
Si vei pluti usor spre casa
Acolo unde Soarele straluce si iarba verde-i deasa,
Acolo unde oameni simpli isi pasc oile,
Acolo unde nimeni nu-ti opreste voile,
Sa stai cu muntii in campie,
Sa te sarute Dumnezeu,
Sa uiti de tine si de tot ce-i rau,
Sa scoti un pix si o hartie,
S-asterni pe ea o poezie
Si sa-ti dai seama ca-asta-i raiul tau.

S-au intamplat multe in ultimul timp.
Acum o saptamana am plecat la Bucuresti sa imi dau examenele.
Miercuri seara m-am intalnit in Gara de Nord cu Valentina, colega mea de liceu. Mergea la Cluj cu sora ei Paula si inca doua fete din LVA, Ioana si Patricia. Trebuiau sa schimbe trenul in Bucuresti si aveau de asteptat 2 ore, timp in care ne-am gandit sa bem un suc. Si cum gandisem deja prea mult pentru o singura zi, asa din senin mi s-a aprins mie beculetul sa merg si eu cu ele la Cluj. Nu mai erau bilete cu loc, asa ca mi-am luat unul fara loc (pentru un drum de 10 ore) si am plecat cu mainile in buzunare la Cluj. A fost fain si fara loc. Am stat de vorba, am stat aproape toata noaptea si m-am uitat la stele....Am cunoscut o basarabeanca draguta care se stabilise in Cluj. Era designer si facea bijuterii din cristale de murano. Am dezbatut cateva ore in sir cu ea problemele oamenilor de peste Prut. Am invatat de la Patricia toate orasele unde au avut Depeche Mode concerte. Ioana este si ea pasionata de regie si am vorbit cu ea despre facultate, despre filme. Mi-a placut noaptea aia. Dimineata am ajuns in Cluj cu ochii carpiti de somn si pana sa se deschida facultatile am hoinarit printr-un parc cu porumbei. Apoi am mers mai intai pe la ASE-ul clujean si dupa aceea la facultatea de Psihologie unde trebuiau sa se inscrie Ioana si Patricia. Cand am vazut ca nu cer actele la inscriere, cu aceeasi spontaneitate cu care m-am hotarat in gara sa merg si eu la Cluj, pe moment m-am hotarat sa dau la psihologie acolo. Si am dat.
Dupa toate astea am mers in club Insomnia (ca niste insomniaci ce eram), un club cu peretii pictati intr-un mod destul de ciudat si cu mobilier vechi. Din vorba in vorba am descoperit ca Ioana e de fapt fiica unei colege de a tatalui meu. Au colaborat la multe nave, a fost chiar si nasa unei nave pe care a avut-o taicamiu in grija. Inca o coincidenta in viata mea...
Pana seara am hoinarit prin Cluj. Am stat pe iarba, am fost la Iulius Mall, care sincer mi se pare mai fain decat mallurile bucurestene, ne-a "batut soarele in cap"...
Fetele au plecat fiecare in directiile lor, Targu Mures si Arieseni, iar eu am ramas seara in gara sa astept trenul de Bucuresti care cu toate ca venea foarte tarziu a mai avut si intarziere de o ora. Pe la 23 a ajuns si el in sfarsit. Intre timp aproape ca mi se inchideau ochii de somn pe bancile din sala de asteptare. Mi-am luat doua cafele, am mancat ceva, am fost la farmacie si mi-am luat un calciu si ma pusesem cat de cat pe picioare. Urcat in tren dau in compartiment peste o familie care mergea la Medias. Una din fete avea lap-top-ul cu ea si pana sa adormim am vazut un film. Dupa film, am inchis si eu ochii putin si brusc pune trenul (de fapt mecanicul) o frana si bagajul familiei (o valiza sau un valizoi de 30 de kg) care era asezat deasupra mea intr-un echilibru extrem de instabil imi cade in cap, imi face un cucui, imi perforeaza putin pielea fruntii si mi se scurge pe nas lasandu-mi un semn destul de urat. In momentul ala pot sa jur ca pentru cateva secunde am fost intr-o inconstienta lucida. Am simtit pe pielea mea exact acele lucruri pe care le simte un om care se afla pe pragul mortii si isi rememoreaza toata viata intr-o fractiune de secunda. Am fugit la toaleta sa ma sterg de sange pentru ca mi se prelingea pe nas, dar cand am vazut mesajul, am ramas secunde bune uitandu-ma fix la el si zambeam. Am uitat de orice durere. Nu eram neaparat fericit pentru ca intrasem. Zambeam pentru ca tocmai ma lovise o valiza si nu patisem aproape nimic. Mi-am dat seama cat de usor poti sa mori...chiar si dintr-o prostie, dintr-un accident. Daca muream in momentul ala nu mai conta nimic, nici ca am intrat la facultate, nici ca am reusit sa iau bacul, nici ca am facut cine stie ce chestie pe plan profesional...Nu conta nimic. Mi-am adus aminte de ce mi-a spus mama in dimineata in care am dat bacul la matematica. I-am spus din start ca exista sanse mari ca sa nu il iau din prima pentru ca nu mi-a placut deloc matematica si nu ma simteam pregatit. Ea mi-a spus ca "nu e nimic, nu incepe si nici nu se termina viata cu bacul la matematica. Pot sa o iau de 1000 de ori de la capat. Momentele cu adevarat importante in viata sunt cand te casatoresti, cand ti se naste un copil, cand esti cu prietenii, cu familia, cand esti fericit si simti ca traiesti, pentru ca sunt momente unice." Mi-am dat seama ca are dreptate. Daca muream in momentul ala eram fericit pentru ca fusesem la Cluj cu prietenele mele, pentru ca ma distrasem, pentru ca vazusem stelele, pentru ca traisem o experienta unica, pentru ca stiam ca ai mei si toti prietenii mei sunt fericiti. Prea putin conta ca intrasem la facultate. Intre timp una din fetele cu care eram in compartiment a venit sa vada ce se intampla cu mine. Adusese si rivanol, pansament, plasture...I-am spus ca sunt bine si ca nu am nevoie de toate astea, o sa ma sterg si o sa las rana sa se usuce; nu imi mai pun plasture.
Cand ne intorceam inapoi in compartiment, fata vede ca in compartimentul de langa noi e un baiat cu mana plina de sange. Isi taiase venele. Mai erau doi tipi cu el, dar dormeau si el fiind foarte calm si senin, nu a tipat deloc si nu i-a trezit. Fata, avand in mana deja pansamentul si rivanolul pregatite pentru mine, s-a repezit sa il ajute. Si el in continuare, foarte senin statea sa il bandajeze. L-a legat strans cu o fasa deasupra ranii ca sa nu mai curga apoi i-a infasurat rana cu o bluza alba. In mai putin de un minut s-a imbibat toata bluza cu sange, din alba devenise rosie. Am fost sa caut controlorul prin tot trenul sa imi spuna care e cea mai apropiata gara ca sa chemam o ambulanta, dar trenul era mare, avea 20 de vagoane si nasul, cand ai mai mare nevoie de el, nu e. Pana la urma l-au luat cu ei cand au coborat la Medias oamenii cu care eram eu in compartiment si l-au dus la spital. Mi s-a parut ciudat. M-am simtit si eu super rau de multe ori, dar nu mi-am pierdut niciodata optimismul, speranta si dragostea pentru oameni si pentru viata. Mie imi plac mult oamenii si sunt constient ca mort nu as putea sa ii ajut, asa ca ma rog sa traiesc cat mai mult ca sa ajut cat mai multi oameni. Nu intelegeam de ce in momentul ala el a vrut sa moara. Tocmai in momentul ala in care mie mi-a cazut valiza in cap, facusem comotie si ma rugam din tot sufletul sa nu fie ceva grav, sa nu mi se formeze un chiag si sa nu fac un atac cerebral. Eu sunt norocos ca am o tarie de caracter mai mare decat altii. Cu greu m-ar putea dobori ceva. Am facut multe greseli la viata mea si am invatat sa ma ridic de jos de fiecare data. Dupa aceea, pana dimineata am reusit sa atipesc in reprize de 5 minute cu pauze intre ele. Fiecare 5 minute mi se pareau o vesnicie. A fost destul de odihnitor somnul ala. Nici nu mai stiu ce am visat. Tare imi e teama sa nu fi vorbit prin somn
A doua zi, dimineata am plecat cu autocarul la bunica mea la Buzau (Movila Banului de fapt, pe E85 inainte de Buzau) sa ii fac o surpriza. Cand sa cobor din autocar si sa imi iau bagajul, poc, am dat cu capul de usa de la compartimentul pentru bagaje. Inca un cucui :) Deja incep sa ma obisnuiesc. S-a bucurat mult bunica pentru ca am fost si pe la ea.
In momentul de fata ma doare destul de tare capul. Dar sunt fericit.
De ce am facut toate astea?
Pentru ca astfel de lucruri ma fac pe mine fericit.

A trecut ceva vreme de cand nu i-am mai acordat atentia cuvenita bloguletului meu. Nu s-a intamplat mare lucru in tot acest timp. Multi oameni mi-au spus ca am devenit mai trist, mai tacut, mai pus pe ganduri si vorbele asta chiar m-au pus pe ganduri. Oare chiar au dreptate? Daca da, oare nu eram la fel si pana acum? Daca au dreptate si m-am schimbat, inseamna ca s-a intamplat ceva si eu nu mi-am dat seama. Cred ca sunt obosit, plictisit, satul de atat nimic si am nevoie de o schimbare.
Intre timp am reusit sa iau si bacul, cu o nota destul de buna, oricum mai mare decat ma asteptam. Ieri am fost sa ma inscriu la facultate (facultati de fapt).Si m-am inscris. Poate ca asta e schimbarea de care aveam nevoie. Cu toate astea, cand am intrat pe usa Universitatii, nu am simtit nicidecum euforia pe care o asteptam, nu am avut sentimentul ala inaltator ca wow, in sfarsit am terminat liceul si o sa fiu ditamai studentul. Bucurestiul mi s-a parut mai gri ca nicodata. Am inceput sa descopar cat de frumos e Galatiul. E linistit si miroase vara a tei si vad luna de la balcon si aici sunt mai toti prietenii mei. A inceput sa imi fie dor de liceu, de colegii mei. E ca atunci cand ti se sparge un bibelou drag in zeci de cioburi...in zadar incerci sa te uiti la cioburi si sa iti amintesti cum era, in zadar incerci sa il lipesti ciob cu ciob si sa il faci la loc, nu va mai fi niciodata la fel. Urasc perioadele astea de tranzitie. Ma enerveaza la culme ca nu stiu ce va fi si cum va fi...si daca va fi mai bine. In mod sigur o sa fie o schimbare, si o sa incerc sa fac tot posibilul astfel incat sa fie una in bine. Sper sa dau peste oameni de treaba in Bucuresti. Sper sa ma descurc la facultate. Sper sa am mai mult timp sa ma implic in proiectele organizatiilor societatii civile. Sper sa pot sa fac ce imi place.
UNATC-ul, l-am cam pus in cui. Nu stiu ce va fi cu el...poate candva, in august, peste un an, peste doi, la pensie...poate voi spune si eu povestea mea in imagini. Poate voi face un film... sau mai multe. Prima dragoste nu se uita niciodata. E un cliseu, si nu imi prea plac cliseele, dar chiar nu vreau sa renunt la film. Cu facultate sau fara o sa fac eu un film pana la urma.
Se spune ca un om a trait degeaba daca nu a lasat ceva in urma. Unii au particularizat si au spus ca a trait degeaba daca nu a scris o carte, nu a plantat un copac si nu a facut un copil. Zilele trecute stand la o cola de vorba cu mai multi prieteni, imi spune Veze:
"Misule, hai sa scriem o carte!"
si la cat de "trist" sunt in ultima vreme, i-am raspuns simplu "OK, hai s-o scriem. Despre ce sa fie?"
"Ceva filosofic, ceva subtil, greu de inteles, care sa trezeasca intrigi."
...Off, ma depasesc chestiile astea; cel putin in momentul de fata. Sunt frumoase. M-am gandit de multe ori la asa ceva. Toata viata oamenii stau sa caute intelesuri. Toti poetii se chinuie sa nascoceasca metafore extraordianre, sa scrie cuvinte potrivite. Si regizorii, saracii, cauta o poveste extraordinara, o metafora, un context, o maniera potrivita de a spune povestea. Am cautat si eu toate lucrurile astea. E greu si m-am plictisit sa ma gandesc. E cel mai greu sa visezi. Ma oboseste visarea asta cu ochii deschisi. Poate de asta sunt mai trist. Refuz sa ma mai gandesc la ceva, refuz sa ma mai gandesc la nimic. Poate am devenit indiferent; ceea ce ar fi destul de rau. Daca ar fi dupa mine, daca nu as lasa nimic in urma, daca nu m-ar judeca nimeni, daca nu ar suferi nimeni, as lua un cort si-o bicicleta si as pleca prin lume, din sat in sat, din loc in loc, sa cunosc oamenii, sa le cunosc nevoile, sa ii ajut. Asta imi place cel mai mult sa fac. De asta nu m-as plictisi niciodata. Mi-e dor de Paris. As vrea sa merg acolo. Sper sa ajung in anul II la Paris XII. E la fel de gri ca Bucurestiul, dar parca e un gri mai prietenos, mai dulce, un loc care te face sa visezi si unde visele pot deveni realitate. M-am saturat sa imi caut inspiratia in trecut. Poate nu caut unde trebuie. Poate ar trebui sa mai astept...poate ca va veni odata cu schimbarea...cine stie ce imi rezerva viitorul? Am folosit prea multi de poate in postarea asta. E cel mai enervant cuvant.
Daca ma ambitionez, poate o sa incep chiar azi sa scriu o carte...una adevarata.
E o perioada critica in viata fiecarui om. Pana la 20 de ani iti faci planuri, iti doresti tot felul de lucruri, iti faci o lista chiar cu lucrurile pe care ai vrea sa le faci sau sa le ai "cand vei fi mare" cu toate ca esti constient ca nu va veni nici Mos Craciun, nici Zana cea Buna sa ti le dea sau sa te ajute si singur va trebui sa le faci pe toate. Si deodata te trezesti la 20 de ani ca esti deja mare, ca trebuie sa tragi linie, ca nu poti realiza decat foarte putin din cat ti-ai propus, ca trebuie sa renunti la visele tale marete si sa te ancorezi bine in realitate. In momentele astea ai nevoie de prieteni care sa mai lungeasca o zi, doua minciuna din copilarie spunandu-ti ca "Totul o sa fie bine.", dar ce te faci cand nu e nimeni care sa faca asta si din contra tu esti cel care trebuie sa faca asta. Desi nu esti prea increzator, iti gasesti pentru ei optimismul si le spui zambind "Viata e frumoasa! Merge inainte..." si daca ma gandesc bine, am dreptate; imi place sa am dreptate si in privinta asta chiar am :). Sunt destule argumente, cat timp traiesti poti sa cazi si sa te ridici de nenumarate ori, important e ca traiesti si poti sa te bucuri de viata.
Concluzii:
Sunt "trist"...
,dar
Ma bucur ca am luat bacul.
Ma bucur ca sunt bine.
Ma bucur ca ai mei sunt bine.
Ma bucur ca prietenii mei sunt bine.
Vreau o schimbare.
O sa fie o schimbare.
O sa fie o schimbare in bine.
O sa scriu o carte, o sa plantez un copac si o sa fac un copil ca sa nu spuna nimeni ca am trait degeaba. O sa fac si un film in caz ca nu vor citi cartea, copacul se va usca si copilul ma va uita :)
Se trage linie _________________(linie)
Peter Pan se maturizeaza...
Viata e frumoasa...

Poveste scrisa pentru ora de Limba si Literatura Romana pe tema "Povestea unui copac emo", pentru cineva care a crezut ca am mai mult talent decat ea cand vine vorba de copaci emo. Cu toate ca am exagerat putin, cred ca m-am incadrat in cerinta. Totusi cum sa dai unui copil de clasa a opta o asemenea tema de meditatie?

Zece Inele

S-a innorat. In sfarsit s-a innorat. Ah, ce mult as vrea sa vina ploaia acum! Mi-e sufletul secat, ma simt sleit de puteri, radacinile ma dor si mi-e sete. Verdele din acele mele e acum un aramiu. Ce trist…ma decolorez ! Cine a mai vazut brazi aramii ? Nu ma va mai impodobi nimeni de Craciun. Oamenilor nu le plac brazii uscati. A ! Ploua. Dumnezeu mi-a ascultat dorinta. El e singurul care imi deplange suferinta. Picurii imi mangaie acele rumene si ma racoresc transformandu-se in aburi. Simt cum imi curge din nou seva proaspata prin mine de la radacini pana in varful acelor. E mirific ! Sunt intr-o ceata totala si ma trece un usor fior. Parca visez. Uou ! Se inteteste vantul. O rafala napraznica aproape ma doboara. Ma dor radacinile. Nu mai vreau ploaie ! Ploaia e rea! Aduce vantul. Parca o mie de forte malefice trag de mine in toate partile hotarate sa imi scuture si ultimele ace care mi-au mai ramas. S-a oprit. Degeaba. Am ramas fara podoaba. Sub mine zac sfaramate pe un covor de ace o parte din crengile mele. Sunt gol. Am ramas doar un bat. Mi-e rusine.In zare se vede un om. Sper sa nu ma vada. O sa rada de mine. O sa ma taie in bucati si o sa ma faca vreascuri pentru foc. Oh, vine incoace. De ce eu ? Au ! O secunda ; atat a durat. Am simtit cum o lama rece si ascutita imi curma toata suferinta. Pana si brazii mor. As fi vrut sa am dreptul la o ultima dorinta. Sa mai aud odata cantecul ciocarliei si sa mai vad curcubeul. Se spune ca atunci cand mori rememorezi toate clipele traite intr-o fractiune de secunda. E adevarat. Mi-am amintit toate furtunile cumplite prin care am trecut, toate verile secetoase, toate ploile de primavara, toti fulgii care imi tineau iarna de urat. Mai vreau. Amicul meu imi face necropsia. Zece inele. Pe chipul lui citesc o parere de rau. Regreta ca m-a taiat atat de tanar. Nu e vina lui ; oricum m-as fi uscat de tot in cateva zile. Sper doar sa ii fiu de folos. Ma tine de trunchi si ma taraie cu crengile prin baltile formate. Ma simt jalnic! Am ajuns in sat, intr-o curte mare cu o casa frumoasa. Cam multa aglomeratie pe aici. De ce se uita toti oamenii la mine? O femeie se apropie de mine cu o carpa incercand sa ma curate de noroi. O alta imi leaga de crengi mere . Hei ! Nu sunt mar. Ce e cu voi oameni buni ? Un barbat se apropie cu o aratare ciudata. Am mai vazut ceva asemanator prin padure. Are cioc si creasta. Parca ar fi un fazan. Au ! Il leaga si pe el de mine. Ce napasta s-a abatut asupra mea. A aparut o femeie imbracata in alb. Incep toti sa danseze in jurul meu. Ce fel de ritual malefic o mai fi si asta ? Podoaba mea cu creasta imi raspunde : « E nunta, bai teposule !»

Din lipsa de inspiratie am inceput sa caut in trecut...Nu s-a mai intamplat nimic extraordinar in ultima perioada (nu am vrut sa ma laud ca am luat atestatul) si nu prea am avut despre ce sa scriu asa ca am citit si am recitit ce scrisesem pana acum.
Trebuia sa fac pentru miercurea trecuta un discurs despre mine pe care sa il sustin in fata colegilor. Mi-a dat mari batai de cap. Pana la urma am incropit cateva fragmente de pe blog si a iesit un discurs de cateva pagini cam greu de memorat. Citind cele mai inainte scrise de mine pe blog, mi-am dat seama ca le uitasem si ma surprindeau chiar si pe mine. Cred ca asta e adevaratul motiv pentru care mi-am facut un blog: sa ma regasesc in el oricand, asa cum eram eu in diferite etape ale existentei mele. L-am facut pentru a exista ceva care sa imi aminteasca in orice clipa cat de frumoasa e viata. Din pacate nu am tinut discursul in fata colegilor. Mi-ar fi placut sa afle si ei anumite lucruri. Poate o sa le afle singuri odata si odata. Sau poate o sa mai am si alta ocazie sa le vorbesc despre mine si despre viata.
Si daca tot am decis sa ma intorc catre trecut, facand curatenie prin fisiere, am dat peste cateva documente in word cu texte scrise de mine mai demult. Privesti altfel lucrurile dupa ceva timp. Prima intentie, cand le-am citit, a fost sa le modific, sa le adaptez, dar m-am oprit la timp. Nu asa se face. Ele spun ceva despre mine asa cum eram eu atunci. Ar fi pacat sa le stric. E ca si cum ai incerca sa transformi un costum de epoca intr-un frac. Fracul poate ca e mai frumos, dar nu vei putea niciodata sa transformi un costum de epoca in asa ceva si in cele din urma nu vei reusi decat sa strici o bucatica de trecut. Un frac veritabil se croieste de la 0.
Am gasit poezioare, scurte povestioare, sinopsisuri, eseuri, scenarii scrise prin clasele a 8-a si a -9-a, chiar si prima mea piesa de teatru. Unele dintre ele m-au impresionat. Au ramas in mine, dar le uitasem. Altele m-au si dezamagit. Poate pentru ca atunci dispuneam de o doza de inocenta mai mare decat cea care mi-a mai ramas acum si citindu-le ma gandeam in sinea mea ca pustiul care le-a scris trebuie sa fi fost foarte naiv la momentul respectiv si lipsit de profesionalitate. Dar erau scrise de mine si asta conta cel mai mult. Imi spuneam: "Ia uite, bai Misule, ce ne-a clocit noua mintea candva!".

O sa postez aici cateva texte care imi plac mie mai mult ca sa aflu si parerile voastre.

Inca ceva...Am reascultat de curand o inregistrare audio de cand eram eu mic. Doi ani din viata mea (4-5) i-am petrecut la bunici, in comuna Movila Banului, judetul Buzau. Bunicul (tataia Stanel) avea un casetofon destul de performant pentru perioada aceea si o colectie impresionanta de casete cu muzica populara la care tinea foarte mult. Pentru ca ai mei erau la Galati si mi se facea des dor de ei, bunicul a sacrificat una din casetele lui si a nascocit un fel de "joc radio-telefonic". Imi punea caseta aceea la casetofon si inregistra vocea mea peste ce era scris inainte. Am inceput prin a simula o convorbire telefonica in care "dia-monologam" cu parintii mei, am continuat prin a spune poezii, a nascoci povesti din imaginatie si chiar prin a le lua interviuri bunicilor, parintilor cand veneau sa ma vada si rudelor care veneau in vizita. Mi-am petrecut destul de mult timp facand inregistrari. O mare parte din copilaria mea se afla pe acea caseta. Acolo sunt si vocile celor dragi mie si care nu mai sunt printre noi. Acolo e si inocenta mea...Acolo sunt povestile si interviurile nefortate, cuvintele pe care le spuneam nu pentru ca asa trebuia, pentru ca asa eram obligat sau din alte motive ci pur si simplu pentru ca asta simteam si era tot ce stiam. Ascultand acum ce spuneam m-am mirat. Nu imi venea sa cred ca eu eram pustiul ala care vorbea cu atata usurinta, care isi gasea cuvintele fara sa le caute. Uitasem aproape tot din ce era pe acea caseta.
Weekendul trecut am fost la Movita Banului sa imi vad bunica(mamaia Sofica, singura pe care o mai am). Am stat noaptea afara, am ascultat greierii si cintezoiul, latratul cainilor din departare si linistea... si am privit stelele. Ce fain era. Era o puzderie de stele. Nu am vazut niciunde atat de multe stele. Si cerul... cerul parea atat de aproape. As fi inregistrat pe cativa metri pelicula tot cerul de acolo, toata zarva linistitoare a noptii ca sa le port mereu cu mine, sa imi pun rola cu banda in loc de creier si sa imi proiectez amintirile frumoase prin lumina ochilor de copil.

Viata mea e praf...dar in mare parte e praf de stele...

.....................................................................................
.....................................................................................
Punctele de suspensie pun mereu oamenii pe ganduri. Si cand sunt prea multe puncte, ne coplesesc gandurile pana ne inecam in ele. Pe mine ma bate vantul, pardon, ma bate gandul de ceva vreme sa fac film. Daca voi reusi, habar nu am. Sunt prea multe puncte, ca intr-un cec in alb care asteapta sa fie completat, dar nu sunt eu cel care il completeaza. In ultimul an m-am indoit de multe ori de mine si mi-am pus de mii de ori intrebarea daca am puterea sa razbesc in lumea filmului, daca merita sa ma chinui, daca vreau sa fac parte dintr-o astfel de "comunitate de artisti"; mereu au existat indoieli; multi prieteni si cunoscuti ma incurajau, poate pentru ca sunt prieteni si cunoscuti, pentru ca e frumos sa iti sprijini prietenul in demersul lui, dar poate si pentru ca erau din afara "sistemului" si vedeau doar partea frumoasa si usoara a lucrurilor. Adevarul este ca e destul de greu sa faci film in Romania, dar nu imposibil. Au fost multe motive (financiare, morale, deontologice) si multe persoane din sistem care m-au descurajat si m-au facut sa ma razgandesc si sa spun "Gata! A murit dorinta din mine...", apoi nu dura mult si gaseam un motiv sau daca nu il gaseam eu mi-l dadea cineva sau il descopeream intr-un film, intalneam o persoana sau o vedeam la televizor, o persoana care pur si simplu ma tulbura, ma fascina, imi dadea toate gandurile peste cap si ma facea sa revin asupra deciziei si sa imi spun "Taci! Nu a murit nimic...Pot orice! Nimic nu e imposibil!"

Aici e povestea mea...e simpla, de la inceputuri pana in prezent:

De cand eram mic mi-a placut sa lucrez cu oamenii, sa fiu in preajma lor, sa le ascult povestile, sa descopar oameni noi si locuri noi cu povesti interesante.
Cand nu aveam oameni pe care sa ii ascult si nici locuri pe care sa le descopar imi imaginam eu propriile situatii de viata cu povesti, locuri, personaje. Scriam scenarii, drame, poezii. Era un mod de evadare, de a face lucrurile dupa voia mea, de a aranja totul asa cum vreau eu.
De atunci imi doream sa fac film "cand voi fi mare". Voiam sa vada si ceilalti ce vad eu in mintea mea si sa ii fac sa zambeasca, sa gandeasca, sa planga, sa traiasca...sa simta ce simt eu, la aceeasi intensitate. Dar nu imi pusesem niciodata problema cum o sa ajung eu in postura de a face filme. Habar nu aveam de existenta unor institutii de invatamant cu specializare in film. Abia cand au murit Cristi (Cristian Nemescu) si Otto (Andrei Toncu) am aflat de existenta UNATC-ului. Poate e tarziu pentru mine, poate e prea devreme pentru ei. Acum ma doare sufletul si imi doresc sa nu fi avut niciodata ocazia sa aflu de UNATC; cel putin nu in aceste circumstante. In noaptea in care au murit nu am putut sa dorm deloc. Eram intr-un fel revoltat ca media din Romania ma privase de cunoasterea unor oameni ca ei pana atunci. Asa se intampla aproape mereu im media, ne neglijam valorile pana in momentul cand mor, le readucem atunci in atentie apoi le uitam iar. In acea noapte am cautat pe internet biografiile celor doi, toate informatiile pe care le putea oferi internetul despre ei si am vazut toate filmele lor. Asa am aflat eu ca Otto si Cristi au studiat la UNATC si din acel moment mi-am propus sa ajung si eu acolo si sa le calc pe urme. Visele mele prindeau contur si UNATC-ul era singura panza unde as fi putut sa le proiectez astfel incat sa le vada si ceilalti. Am intrat pe siteul institutiei si de acolo am aflat ce presupunea admiterea la regie. Mi s-a parut interesant si poate un pic ciudat. Nu ma gandeam ca exista o universitate unde sa nu conteze media de bacalaureat si sa nu se dea admitere din matematica, geografie, fizica sau alte discipline scolare. Luam contact cu o lume noua care ma fascina din ce in ce mai mult. Vazusem unele filme ale marilor regizori europeni si le apreciasem mult, insa fara sa le cunosc adevaata valoare si, sincer sa fiu, eram mai obisnuit cu dramele hollywoodiene. De atunci am inceput sa vad filmele marilor regizori si am cunoscut tot felul de tineri pasionati de regie. Ma speria putin ideea ca aveam mai putine cunostinte decat ei. Nu imi place sa vad filme piratate, ma simt prost si cei care s-au chinuit sa faca filmul ar fi indreptatiti sa ma catalogheze drept un hot, dar nici alte posibilitati de a vedea filmele vechi ale marilor regizori (cei din repertoriul de concurs pentru admiterea la regie) pentru ca la centrele de inchiriere DVD nu se gasesc (pentru ca probabil nu le-ar inchiria nimeni avand in vedere ca nu sunt filme comerciale), iar in Galati nu mai exista nici cinematografe, cat despre o cinemateca unde sa vedem astfel de filme nici nu poate fi vorba. Atunci unde sa vad astfel de filme?
In primavara anului trecut am fost la cursurile de pregatire pentru admitere organizate de UNATC. Veneam la bucuresti in fiecare weekend. Eram fericit ca in sfarsit am posibilitatea sa cunosc profesorii de acolo, sa cunosc si alti oameni pasionati de regie, sa schimbam pareri. Artistii sunt foarte capriciosi in marea lor majoritate si au fiecare o personalitate foarte puternica. Toti cei de la cursuri erau tineri inteligenti, pasionati, dar mie mi s-au parut reci, putin rai, egocentristi si egoisti. Ma intrebam daca asa sunt toti artistii. In mod sigur nu. Eu nu pot fi asa. Poate nu sunt un artist. Nici nu ma consider un artist. Sunt doar un om care vrea sa spuna oamenilor ce gandeste intr-un mod cat mai frumos. Profesorii mi s-au parut putin duri in limbaj si in atitudine la inceput, dar pe parcurs mi-am dat seama ca sunt niste oameni deosebiti si ca nu incercau decat sa ne prezinte lumea filmului asa cum e: dura. Multi dintre colegii de la curs erau ferm convinsi ca la UNATC se intra pe "pile". Eu aveam opinia mea. Ajunsesem sa ii cunosc destul de bine pe profesori, incat sa stiu ca nu ar admite pe cineva cu care sa nu poata lucra. Acest lucru ma facea sa cred in mine si sa imi spun ca nu trebuie decat sa le demonstrez ca intradevar merit sa fiu acolo si ca pot sa lucreze cu mine in cei 3 ani de facultate. Pur si simplu nu mi-i imaginam pe Cristi si Otto intrand pe pile la UNATC. E imposibi. Si eram ferm convins ca ceilalti spuneau doar baliverne. ("Vulpea cand nu ajunge la struguri spune ca sunt acrii") Sunt doar 14 locuri, stiu ca sunt putine, dar stiu ca daca voi fi bun nu va mai conta nimic, iar daca nu, voi inceca toata viata sa fiu bun. Poate ca sunt naiv. Eu cred ca e doar incapatanare. Mi-am propus ca daca nu voi intra la facultatea de film anul acesta, sa incerc in fiecare an, pana reusesc.
Un rol important in decizia mea de a continua sa imi doresc din ce in ce mai mult sa intru la regie l-a avut Festivalul de film de scurt si mediu metraj Next, organizat in memoria lui Cristi si a lui Otto. Despre Next am aflat dintr-un afis lipit la intrarea in facultatea de film, am intrat apoi pe siteul Societatii Culturale Next si am fost surprins cand am vazut ca fundatia a fost infiintata si ca festivalul este organizat chiar in memoria celor doi oameni care mi-au influentat in mod indirect viata. Am mers la festival si anul trecut si anul acesta. Atmosfera de la Next mi-a dat curaj si m-a facut sa ma simt foarte aproape de cei care au reusit, pentru ca la Next nu au existat "fani" si "vedete" ci doar oameni pasionati de film, toti la fel, discutand de la egal la egal. Daca ar fi posibil, mi-as dori sa fie Next in fiecare zi. Nu as mai pleca din sala de cinema decat sa ajung la seminarii si nu m-as mai dezlipi de podeaua cimematecii Eforie de unde am vazut atatea filme cand sala era plina, unde m-am simtit atat de bine si de unde sper sa vad intr-o zi si unul din filmele mele.

.....................................................................................
.....................................................................................
ramane de vazut

Nu stiu de ce mai toata lumea e nervoasa in perioada asta si atunci cand incerci sa le faci un bine, unii nu reactioneaza tocmai placut. Poate ca oamenii nu au nevoie de ajutor. Poate ca oamenii nu au nevoie de gandurile mele. Zic unii... Nu cred asta.
Oamenii au nevoie de oameni. Daca eu ma pot numi om, atunci oamenii au nevoie de mine. Daca ei se pot numi oameni atunci am nevoie de ei. Neoamenii sunt doar niste entitati anonime. Ar putea fi un ciorap, o varza, un clovn fara identitate. Neoamenii au masti. Nu mi-a placut niciodata sa port masti. E usor sa fii sincer cand nu ai nimic pe suflet. Accept ideea ca exista o posibilitate foarte mare ca eu sa gresesc. Imi dau voie sa gresesc si imi asum greselile pe care le fac atunci cand imi dau seama de ele. Sunt doar un copil. Cum eu nu va judec, va rog, nu ma judecati!

De ce sunt unii atat de rai, atat de indiferenti? Acum 2 saptamani unei rude i s-a facut rau pe strada. Nu a intervenit nimeni. Nici macar nu l-au intrebat ce are, ce a patit, au trecut pur si simplu pe langa el privindu-l cu ostilitate. Orice om cazut pe jos pe strada e in ochii lor boschetar sau betiv. Sambata tatal meu a alunecat pe noroi si a cazut. Si-a fracturat un deget si avea mana plina de sange. Nimeni nu s-a oprit sa ii intinda o mana sa il ridice. Toti fugeau cat vedeau cu ochii. Tot un om cazut pe jos, pentru ei tot un betiv. Acum ceva timp o fata statea singura pe o banca in parc si plangea. A stat acolo mai bine de o ora. Nimeni nu s-a dus sa o intrebe ce patise. Cand am fost sa cumpar paine odata, vanzatoarea plangea. Toti cumparau paine, observau ca plange si se grabeau sa plece mai repede. Unii chiar se amuza in astfel de situatii. De ce oameni buni sunteti atat de rai? De ce sunteti atat de indiferenti? Tu "marele" mic anonim, in loc sa judeci nu ar fi mai bine sa ajuti, sa intrebi, sa iti pese? Asta te-ar face om!

Nu mai cunoscusem de mult un om cu adevarat om. Azi am fost la catedrala. Erau aduse moastele Sfantului Vasile. Era o vreme pe care nici neoamenii nu ar merita sa fie lasati afara. Se facuse o coada cam de 300 m si inaintam cu 1 metru pe minut. Am stat acolo 5 ore. Imi inghetasera picioarele. Abia mi le mai puteam tarai. Mi se inclestasera degetele de la maini. nu mai puteam nici sa desfac pumnul sa raspund la telefon. Cu toate astea am avut o satisfactie enorma. Eram singurul pusti de pe acolo. Restul oamenilor erau trecuti de 30 de ani. Toti se uitau ciudat la mine la inceput. Unii erau foarte revoltati ca elevii de liceu si de gimnaziu intrau in fata cu profesorii de religie si se intrebau de ce oare eu stau ca prostul la coada. Pur si simplu asta era si principalul motiv pentru care ma aflam acolo. Moastele erau importante, dar faptul ca puteam sa stau atatea ore intr-o mare de oameni si sa le urmaresc fiecare gand, fiecare reactie in niste conditii critice era ceva deosebit pentru mine. Curiozitatea i-a facut sa intre in vorba cu mine. Incercam sa le raspund cu blandete. Cand ii barfeau pe elevii de liceu care intrau in fata incercam sa ii fac sa inteleaga ca e si asta un mijloc de a-i face sa fie mai apropiati de biserica. Oamenii mai in varsta au fost invatati de mici sa aiba credinta si ar fi stat si zile intregi la coada, dar unii copii de liceu nu ar fi stat nici 5 minute. Atunci cum sa aducem copiii mai aproape de biserica daca nu lasandu-i sa se apropie? AU inceput sa ma priveasca toti intr-un mod si mai ciudat. In ochii lor era un fel de admiratie combinata cu putina ostilitate. O doamna mi-a dat un covrig. Nu stiu de ce mi l-a dat tocmai mie. Probabil pentru ca m-a vazut mai "batut de vant". Apoi o alta doamna foarte draguta mi-a dat flori din buchetul ei ca sa le las si eu langa moaste. Am vrut sa i le platesc. Nu a acceptat. S-a confirmat din nou convingerea mea ca oamenii buni iti dau din ce au si fara sa le ceri si ca romanul e om bun, daca as merge cu bicicleta prin tara din sat in sat nu as muri de foame, s-ar gasi cineva care sa imi dea si mie macar o bucata de paine. Erau toti niste oameni atat de simpli si aveau cu totii niste ochi atat de sinceri. Nu am mai vazut niciodata atatia ochi plini de sinceritate in jurul meu. Pur si simplu imi zburda inima de fericire. Sau poate doar tremuram :).

Daca mai era nevoie, mi-am dat seama inca odata de frumusetea vietii. Intamplator ma aflam si luni pe langa catedrala atunci cand au fost aduse moastele. Se stransese si atunci destul de multa lume. Am zabovit putin in fata catedralei pentru a contempla momentul. Tocmai imi cumparasem niste carti de la Teora si te tineam intr-o sacosa de plastic. Langa mine era o femeie mai in varsta cu un copil mic (cam de 5 ani) care "pipaia" pe toata lumea din jurul lui. brusc ma agata de picior, apoi imi ia sacosa la propriu in brate. Imi plac mult copiii si gingasia lor. Mi s-a parut ceva normal. Mama sau bunica, pentru ca nu stiu ce era, a sarit imediat sa il desprinda de sacosa mea de teama sa nu ma fi deranjat. Nu ma deranjase. Ma facuse chiar sa zambesc, doar ca ma punea putin pe ganduri comportamentul lui. Avea niste gesturi oarecum ciudate. In fata noastra era o planta, mai exact un tufis(boschet) pentru a nu stiu cum sa ii spun altfel. Vad cum, il atinge, se retrage putin, apoi isi indreapta atentia spre el. Incepe sa ii pipaie frunzele intr-un mod ciudat si intreaba "Ce e asta?". Femeia ii raspunde: "O frunza!", la care el isi ridica privirea catre ea si intreaba curios: "Ce e o frunza?" Am ramas pur si simplu blocat. Avea ochii tulburi si albiciosi. Atunci mi-am dat seama ca e orb si ca vedea lumea intr-un mod cu totul si cu totul special. Daca m-ar fi intrebat pe mine ce e o frunza nu as fi stiut ce sa ii spun. E atat de simplu pentru noi sa intelegem ce e o frunza si totodata atat de greu de explicat unui copil orb de 5 ani. Nu o poti descrie sub nici o forma pentru ca mereu va ramane ceva de neinteles pentru el. O frunza e o parte a unei plante, dar ce e o planta? Sunt multe lucruri in viata pe care le ignoram in fiecare zi si nu ne bucuram de ele, dar care se bucura de o atentie deosebita din partea oamenilor care nu se pot bucura de ele. Nu e pacat?
Cata lumina in ochii lui si ce intuneric in noi!
Multumesc!




Provincialii - Oameni





George Nicolescu - OAMENI BUNI





Vali Sterian - Vino Doamne

De ce sunt prosti oamenii destepti?
Intrebarea asta ma chinuie de mult timp...
Asta e si motivul pentru care am incercat sa ma indepartez de modelul ideal de "om perfect" spre care aspiram.

Comparativ cu altii ce v-au incantat
Vorbindu-va in stilul lor prea elevat,
Eu nu-mi doresc sa fiu un geniu dezolat
Ci doar un zeu umanizat.

Am gasit un raspuns; sau cel putin cred asta.
Oamenii care pretind ca sunt destepti sunt prosti pentru ca se ocupa cu prostii.
Isi dedica intreaga viata unor idealuri prostesti care se transforma foarte usor in lanturi. Oamenii destepti devin scavii propriilor idealuri. Asa cum spunea Veze, sunt doar un punct in centrul cercului rotund, alunecand spre margini. Dar marginile nu exista. Ti le creezi singur atunci cand vrei sa le depasesti si astfel devi captiv intr-un spatiu inchis, un spatiu in care nu mai exista altceva decat tu si vidul care te inconjoara si care pune o presiune atat de mare pe tine incat simti ca iti explodeaza capul si ai face orice sa iesi de acolo.
Sentimentele, arta, iubirea, neincrederea, cautarea eterna...sunt prostii care te fac sa suferi atunci cand nu corespund vointelor tale. Si totusi unii oameni accepta aceasta "suferinta dureros de dulce". Chiar fac din asta un mod de a trai si suferinta e mai mare atunci cand nu mai gasesc nicio cale de a ajunge la aceasta suferinta decat atunci cand o traiesc. Oamenii astia sunt prosti pentru ca le place sa sufere. Unii "rautaciosi" ai zilelor noastre ar eticheta acesti oameni ca fiind EMO. Nu sunt. Sentimentele, arta, iubirea, credinta au existat dintotdeauna, de pe vremea cand nu se inventase termenul de EMO, si totusi astfel de oameni isi traiau suferinta provicata de aceste prostii si pe atunci.
Unii cred ca frumusetea vietii este data de cunoastere.
Eu cred contrariul. Cu cat stii mai multe, cu atat iti doresti sa stii si mai multe, iti pui tot mai multe intrebari care te chinuie, iti dai seama ca viata nu e chiar asa frumoasa si te chinui sa gasesti o solutie de a o face mai frumoasa.
Am o deosebita admiratie pentru oamenii care nu se considera destepti, pe care lumea ii considera mediocri sau chiar prosti si care de fapt nici nu vor sa fie destepti.
A fi destept inseamna sa incerci sa le stii pe toate.
Ei nu le stiu pe toate.
Ei stiu sa isi traiasca viata. Ei stiu sa fie fericiti. Si asta nu ii face mai destepti, ii face mai intelepti, ceea ce pentru ei este de ajuns.

Zilele trecute am iesit cu mai multi prieteni sa bem ceva la o terasa (nu conteaza care) si in timp ce stateam noi acolo si ne amuzam, apare un om ciufulit, nebarbierit, cu ochii tulburi, cu niste papuci rupti de cauciuc (afara erau 6 grade) si cu un pardesiu destul de subtire sub care ascundea un catelus si doua carti. Am intrat in vorba cu el si mare mi-a fost mirarea cand am descoperit ca stia sa numere in franceza, in germana, in rusa...stia sa se exprime(chiar daca mai sacadat) asa cum nu multa lume o face, punea suflet, valoare, tarie, punea un "ceva" anume greu de explicat in fiecare cuvant pe care il spunea...si asta m-a fascinat. Am comandat 10 mici; a venit la mine, mi-a intins un leu (probabil singurii lui bani) si m-a rugat sa comand un mic si pentru catelul lui "ca murea de foame saracul". Am comandat cu 2 in plus. I-am spus sa manance si el unul. M-a impresionat faptul ca desi probabil foamea lui era mai mare decat a cainelui prefera sa il stie pe el satul. Ce stiu oamenii destepti despre iubire? Uite asta e iubire!!! Cati oameni ar cumpara mancare unui caine din ultimii lor bani atunci cand si ei mor de foame. Oamenii destepti se tem de moarte, se tem de mister pentru ca si-au dat cu parerea despre ea dar nu stiu nimic. Oamenilor simpli nu le e frica de moarte pentru ca nu se gandesc la ea. Ei se tem doar de cat de mult vor suferi daca nu fac ceea ce trebuie la momentul potrivit.

Anul trecut m-am intors de la Iasi cu personalul care oprea din sat in sat pana la Tecuci (am facut 5 ore pe cand cu rapidul faceam doar 3) . Stateam in compartimentul meu care se transformase practic untr-un chatroom. La fiecare statie urca cineva nou si mai cobora cineva. In intervalul dintre doua statii interlocutorii mei imi povesteau intreaga lor viata sau cel putin reuseau sa imi transmita santimentul ca ii cunosc de o viata. Si astfel am aflat in jur de 7 povesti de viata intr-o singura calatorie de la Iasi la Tecuci. Oamenii ii caracterizeaza pe cei care calatoresc cu personalul din halta in halta drept navetisti, oameni simpli fara prea multe lucruri de spus. Din contra... Asta primavara am facut niste cursuri la UNATC in Bucuresti, drept pentru care eram obligat sa merg cu trenul in fiecare weekend acolo. Se spune ca majoritatea celor cara calatoresc spre bucuresti cu inter city sunt studenti sau oameni de afaceri, oameni cotati ca fiind de un intelect superior navetistilor de pe personal. Si totusi...din 50 de calatorii la Bucuresti, nu am aflat nicio poveste de viata, in aproximativ 40 din ele pot spune caori am dormit, ori am facut poze, ori incercam sa scriu ceva; doar in 10 din ele am schitat o tentativa de conversatie ori cu niste profesoare, ori cu niste femei mai in varsta pe care curiozitatea le impingea sa ma "ischiteasca" si ce mananc la micul dejun...Ideea pe care vreau sa o scot in evidenta e ca acei oameni simplu din personal cu toate ca nu stiu nimic extraordinar stiu o multime de lucruri despre viata si nu se tem sa se exprime, pe cand oamenii destepti se inchid in ei, isi creeaza bariere de care se impiedica ori de cate ori incearca sa iasa din interiorul cercului rotund si sa devina mai umani.

Cand eram mic mergeam cu clasa, cu autocarul in excursie, la munte si vrand, nevrand trebuia sa suportam drumul lung pana la destinatie. Stateam si priveam pe geamul autocarului. Era ca un ecran mare cu cristale de roua, ca o plasma , cu plasma sangvina a celor pe care ii priveam, cu seva copacilor, cu esenta materiei din care era facut totul. Un film mai real decat orice documentar despre viata si despre oameni mi se derula prin fata ochilor. Vedeam casute din chirpici, cu acoperisuri de paie, cu un locusor mic in jurul lor sub forma unei gradinite imprejmuita cu un gard facut din 3 bete. Vedeam copii si oameni slabi, cu fetele arse de soare, care zambeau catre mine si imi faceau cu mana. Si brusc mi-am amintit de Sadoveanu si de felul in care descria el lumea satului: timpul avea o rabdare nemarginita cu acesti oameni cu suflete usoare. Simteam ca rad ironic de mine, ca unul chiar voia sa-mi spuna "Ce trist esti tu caci crezi ca ai ceva, crezi ca esti liber, si de fapt nu ai nimic si iti e orizontul ingradit. Ce fericit sunt eu caci n-am nimic, nu am probleme existentiale, nu am un suflet mic, nu-i caut vietii rostul, dar imi ramane libertatea, viata, timpul, familia si jocul...si asta pentru mine-nseamna totul!"

Cat de nefericiti sunt unii indivizi ca in desteptaciunea lor de indivizi nu pot fi OAMENI( PROSTI SI SIMPLI) ci doar un milion de neuroni livizi, avizi si obositi.!

I want to dream again...

Acestea sunt primele mele cuvinte postate pe net dupa mult mult timp.

A fost o perioada destul de lunga in care nu am mai scris nimic. Sincer, nu stiu de ce, dar am refuzat sa ma exprim in orice mod as fi putut sa o fac, chiar si prin scris, care pana nu demult imi era cel mai usor mod de exprimare.

Poate ca din dorinta de a fi "prea om" m-am indepartat tocmai de scopul in sine. M-am schimbat mult in ultima perioada. Nu as putea spune ca m-am maturizat. Eu unul consider ca aveam o gandire mai matura pe vremea cand eram mai copil decat sunt acum. Poate ca si din cauza ca atunci eram mai determinat sa fac un anumit lucru pe care mi-l propuneam; eram mai ambitios. Poate si pentru ca gandeam mai mult, aveam mai mult timp pentru a sta de vorba cu mine, aveam prea multe probleme, sau prea putine. Acum stiti care este problema? Problema este ca nu am nicio problema. Mereu am cautat sa am o preocupare, sa am o problema, care sa ma motiveze. Dar cum nu gasesc problema, nu imi mai gasesc nici motivatia. Ma motiveaza mai mult problemele celorlalti. Multe persoane ma acuza de un altruism exagerat. Nu puteti sa imi reprosati ca incerc sa fiu om, ca incerc sa fiu bun, ca incerc sa fiu om bun. Poate ca e si vina voastra ca am devenit mai indiferent sau poate e doar o revolta a mea datorita lipsei unui feed-back din partea celorlalti; pe principiul "merge si asa", "nu trebuie sa fiu perfect" sau "nu trebuie neaparat sa fiu eu cel care face ceva, sa mai faca si altii", am cazut dintr-o extrema in alta si m-am indepartat destul de mult de valorile la care tineam cel mai mult si care ma deosebeau de marea majoritate a celorlalti oameni.

Imi doresc sa mai fiu copil...

Atunci puteam sa scriu poezii, povesti, sa ma indragostesc. sa sufar, sa cad, sa ma ridic. Nu cred ca aveam un motiv anume. Asta simteam atunci si nu are rost sa ma intrebati de ce... Acum pur si simplu nu mai pot. Oare am devenit un insensibil? Am tot timpul din lume ca sa fac ceva si totusi nu fac nimic. Mereu imi propuneam " de joi ma schimb, o sa fiu iar ca inainte, o sa fiu chiar mai bun..." si astfel au trecut nenumarate joi, din calendar am rupt cateva zeci de foi, degeaba, timpul a trecut prin mine…si eu pe langa el…Acum sunt eu, si probabil nu as mai fi eu daca nu as fi fost tot eu in tot acest timp. M-am schimbat, cu sau fara voia mea, fara sa-mi dau seama, dar trebuie sa accept asta. Poate ca vechiul eu ar fi suferit mai mult, poate ar fi facut mai mult. Si totusi este un lucru bun sa nu mai suferi; indiferenta mi-a adus tarie. Dar totusi de ce sufar ca nu mai pot sa sufar?
Toti alergam in viata catre un ideal, doar ca uneori, fara sa ne dam seama, fiind orbiti de aceasta dorinta de a ne atinge idealul, ne abatem de la drumul nostru si mergem pe carari gresite care nu duc nicaieri. Viata e un drum cu sens unic, nu te mai poti intoarce in trecut, dar din fericire intalnim cate o rascruce de drumuri la fiecare pas;important este ca in final, in urma alegerilor bune sau mai putin bune pe care le facem sa ajungem la "destinatie".

Emil Cioran spunea ca "Incercand sa devenim oameni, devenim neoameni".

Si VeritaSaga preiau aceeasi idee in melodiile lor: " Ne nastem sanatosi si incercand sa ne vindecam devenim bolnavi".

Cine este Moo?

Moo este un fel de eu, dar nu este nici eu cel de acum, nici eu cel de demult. Moo este cineva. Moo este acel cineva care as vrea sa fiu, acel cineva care ati vrea voi sa fiu, acel cineva pe care imi e imposibil sa il creez singur, acel cineva pe care vreau sa il descopar aici alaturi de voi. Asa ca astept comentarii.



De ce Moo?

Simplu...pentru ca Me era ocupat.